Curtea Constituțională a publicat, la sfârșitul săptămânii trecute, motivarea deciziei prin care a declarat ca fiind profund neconstituționale atât Ordonanța de Urgență a Guvernului Orban, prin care a stabilit prelungirea mandatelor primarilor, consilierilor locali și județeni și a președinților de consilii județene, precum și legea prin care această ordonanță a fost aprobată de Parlament. CCR arată că Guvernul nu poate să-și aroge prerogative care intră în competența exclusivă a Parlamentului, deoarece este vorba despre dreptul fundamental de a alege și de a fi ales, care pot fi afectate numai prin lege organică. Executivul liberal este acuzat că a încălcat principiul cooperării loiale dintre autoritățile statului, dar și Parlamentului i s-a atras atenția negru pe alb în această motivare că trebuia să respingă imediat o astfel de ordonanță de urgență. De partea cealaltă, însă, cele două judecătoare numite la CCR de președintele Klaus Iohannis – Livia Stanciu și Simina Tănăsescu – îmbrățișează, într-o opinie separată, teza PNL, acuzându-și colegii din Curte că au analizat ordonanța ilegal, CCR nefiind sesizată decât cu privire la legea de aprobare a acestei ordonanțe. În replică, judecătoarea Mona Pivniceru arată că există o jurisprudență veche de 20 de ani care permite Curții să facă acest lucru, catalogându-i pe cei care susțin contrariul că, fie nu cunosc Constituția, fie ignoră raporturile constituționale dintre autoritățile statului.
În Decizia care a aruncat în aer planul Guvernului Orban de a stabili el, discreționar, data alegerilor locale, Curtea Constituțională arată că mandatele elective pot fi prelungite numai de o autoritate la rândul ei aleasă și care se bucură de reprezentativitate la nivel național. Numai aceasta are legitimitatea populară necesară. “Așadar, dacă în privința Parlamentului Constituția stabilește o prelungire de drept a mandatului său, în anumite situații, nepunându-se problema prelungirii de către o altă autoritate a acestui mandat, în cazul mandatului autorităților publice locale legiuitorul a ales ca prelungirea să se realizeze prin lege organică, tocmai pentru că numai o autoritate publică aleasă o poate face, și anume organul reprezentativ suprem al poporului român – Parlamentul”, se arată în motivare.
Mai departe, CCR subliniază că “Parlamentul, exercitând suveranitatea națională, ca organ reprezentativ suprem al poporului român și în calitate de unică autoritate legiuitoare a țării, este singura autoritate publică în măsură să stabilească dacă se impune o derogare de la cadrul normativ firesc al asigurării periodicității alegerilor, cu consecința prelungirii mandatelor elective la nivel local, condițiile în care se realizează această derogare, precum și conținutul său”.
Magistrații atrag atenția că “Guvernul nu are competența funcțională de a prelungi durata normală a mandatelor aleșilor locali și, astfel, de a deroga de la cadrul normativ existent. Guvernul poate doar iniția un proiect de lege cu acest obiect, pentru a-l supune aprobării Parlamentului”.
Prelungirea mandatului autorităților administrației publice locale afectează însuși rolul acestora, ele fiind, prin excelență, instituții fundamentale ale statului. Curtea Constituțională reține că orice prelungire a mandatelor, indiferent de situația care a generat-o, afectează dreptul de vot și dreptul de a fi ales, întrucât o astfel de măsură consacră o interdicție de a organiza și de a participa la alegeri la termen.
Doar Parlamentul exercită suveranitatea poporului
Explicându-și raționamentul, Curtea arată că legiuitorul constituant derivat a nominalizat în mod expres drepturile electorale ca drepturi fundamentale care nu pot fi afectate prin emiterea unei ordonanțe de urgență, ceea ce denotă o importanță deosebită acordată acestora. “În consecință, derogarea de la regulile instituite care privesc natura mandatului trebuie realizată de Parlament, prin lege, numai acesta putând consacra existența unei abateri normative temporare de la exercițiul firesc al drepturilor și libertăților fundamentale, abatere care cuprinde, în sine, în mod implicit, și ideea revenirii la ciclul electoral normal. O asemenea competență a Parlamentului este una exclusivă, pentru că numai un organ reprezentativ care exercită suveranitatea în numele poporului și care are atribuții legislative poate amâna, în anumite condiții, data alegerilor periodice. Derogările de la cadrul normativ firesc al duratei mandatelor autorităților publice alese nu pot fi realizate decât de organul reprezentativ suprem al poporului român, Parlamentul, tocmai pentru că ele reprezintă, în fond, abateri de la exercițiul democratic și restrângeri ale drepturilor și libertăților fundamentale și, astfel, au nevoie de o asumare din partea reprezentanților poporului”, spune CCR.
Se face referire directă la articolul 115, alineat 6, din Constituție, care stabilește în mod expres că ordonanța de urgență nu poate afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului și drepturile electorale. Prin urmare, în acest domeniu, nu se putea și nu poate fi adoptată o ordonanță de urgență. “Eventuala încălcare a acestei repartizări de competențe între Parlament și Guvern, în sensul preluării de către Guvern a unei competențe exclusive a Parlamentului, trebuie sancționată de Parlament, prin adoptarea unei legi de respingere, expresie a controlului parlamentar asupra activității Guvernului”, se mai arată în document.
Prin decizie, CCR stabilește că “Parlamentul, din punctul de vedere al procesului legislativ, nu putea decât să respingă Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 44/2020. Având în vedere că, potrivit articolului 115 alineat 5 din Constituție, ordonanța de urgență a fost transmisă Parlamentului, în vederea dezbaterii și aprobării, revenea chiar Parlamentului obligația ca, în temeiul articolului 115 alineat 7 din Constituție, să respingă ordonanța de urgență astfel emisă, din moment ce prelungirea mandatelor aleșilor locali putea fi realizată exclusiv printr-o lege organică”.
Guvernul a încălcat principiul cooperării loiale
În cazul de față, susțin magistrații CCR, Guvernul și-a însușit o competență exclusivă a Parlamentului, redimensionând, din proprie voință, repartizarea de competențe stabilite de Constituție. “În consecință, prin emiterea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 44/2020, Executivul a încălcat normele de loialitate constituțională derivate din articolul 1, alineatul 4, și garantate de articolul 1, alineatul 5 din Constituție, ceea ce demonstrează că a nesocotit principiul loialității constituționale pe care trebuie să-l manifeste față de Parlament”, arată aceștia.
În privința efectelor concrete ale prezentei decizii, “Parlamentul va trebui să respingă prin lege ordonanța de urgență neconstituțională și, eventual, să reglementeze, în acord cu prevederile articolului 115, alineat 8, din Constituție, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 44/2020”.
Curtea mai arată că “totodată, având în vedere că, prin efectul prezentei decizii, se impune respingerea prin lege a ordonanței de urgență, respingere care nu poate privi doar o parte a acesteia, ci întreaga ordonanță de urgență, Curtea va constata neconstituționalitatea legii de aprobare a ordonanței de urgență, în ansamblul său”.
Judecătoarele numite de la Palatul Cotroceni susțin exact contrariul
Această decizie a Curții Constituționale a fost adoptată cu votul majorității membrilor plenului instanței de contencios constituțional. În fapt, Legea de aprobare a OUG 44/2020 a fost atacată la CCR de către Guvernul României și de un grup de 73 de parlamentari de la Partidul Național Liberal, nemulțumiți fiind că legea de aprobare a modificat, practic, ordonanța, în sensul că Guvernului i-a fost luată “jucăria” prin care putea stabili el, discreționar, data alegerilor locale.
De altfel, imediat după anunțul deciziei, mai mulți membri ai PNL, printre care deputatul Florin Roman sau chiar prim-ministrul Ludovic Orban, au ieșit cu noi atacuri la adresa Curții Constituționale, pe care au acuzat-o că, în premieră, s-a autosesizat cu privire la Ordonanța de Urgență, neanalizând strict legea de aprobare a ordonanței, așa cum a fost formulată sesizarea de către reprezentanții guvernării.
Întâmplător sau nu, această teză se regăsește și într-o opinie separată, semnată de doi dintre cei nouă judecători ai Curții Constituționale, care s-au poziționat în dezacord cu opinia majoritară a Curții Constituționale, în această speță. Coincidență sau nu, cei doi judecători CCR aflați în opoziție cu restul colegilor lor sunt chiar reprezentanții Palatului Cotroceni la Curtea Constituțională. Est evorba despre Livia Doina Stanciu și Simina Tănăsescu.
În opinia separată comună, cele două susțin că, nici mai mult, nici mai puțin, Curtea Constituțională “trebuia să constate doar neconstituționalitatea legii de aprobare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 44/2020”. Livia Stanciu și Simina Tănăsescu susțin că Curtea Constituțională “și-a extins ilegal competențele”. “Prin legea supusă criticii de neconstituționalitate în prezenta cauză, Parlamentul și-a însușit o prerogativă a Guvernului, aceea de a stabili discreționar data alegerilor locale. Un astfel de demers legislativ, fără nicio motivare și desprins de contextul normativ general referitor la modul de stabilire a datei alegerilor, nesocotește principiul colaborării loiale între autoritățile publice”, mai scriu judecătoarele CCR numite de către președintele Klaus Iohannis.
Mona Pivniceru: Cine susține că CCR a analizat ilegal OUG nu cunoaște Constituția
Atât retorica PNL cu privire la inexistența dreptului Curții Constituționale de a analiza, din punct de vedere constituțional OUG 44/2020, deși nu a fost sesizată cu acest aspect, dar și punctele de vedere exprimate, în opinia separată, de către judecătoarele Livia Doina Stanciu și Simina Tănăsescu, au fost demontate, pe larg, de un alt judecător al CCR. Este vorba despre Mona Pivniceru, cea propusă la Curte chiar de către Partidul Național Liberal.
Într-o opinie concurentă, Mona Pivniceru arată că “rolul Curții Constituționale, de garant al supremației Constituției, nu permite o analiză a principiului colaborării loiale numai dintr-o singură perspectivă, respectiv cea care convine autorilor obiecției de neconstituționalitate”. De aceea, scrie Mona Pivniceru, ea trebuie efectuată dintr-o dublă perspectivă, “astfel cum s-a stabilit în decizia în cauză, iar o asemenea analiză nu reprezintă o extindere a sesizării, Curtea pronunțându-se strict în limitele articolului 1, alineatele 4 și 5 din Constituție”.
“O abordare contrară a celor de mai sus ar aduce în discuție o lipsă profundă de înțelegere a raporturilor dintre Parlament și Guvern și o distorsionare vădită a acestora”, arată Mona Pivniceru, care mai precizează că “nu poate fi vorba de o sesizare din oficiu din Partea Curții Constituționale în ceea ce privește legea de aprobare a unei ordonanțe de urgență. Curtea are competența de a se pronunța atât asupra conținutului și procedurii de adoptare a legii de aprobare a ordonanței de urgență, cât și asupra conținutului și procedurii de emitere a ordonanței de urgență astfel aprobate”,
Judecătoarea atrage atenția că există o jurisprudență care a fost fundamentată încă din anul 1999 (Decizia CCR nr 114 din 20 iulie 1999), prin urmare existând o practică jurisdicțională în acest sens de peste 20 de ani. “Atât ordonanța de urgență, pentru că a reglementat într-un domeniu în care Guvernul nu avea competență funcțională de a interveni, cât și legea de aprobare a acesteia, pentru că Parlamentul nu putea să aprobe un act profund neconstituțional, sunt neconstituționale. A analiza în mod fragmentat problema de constituționalitate relevantă în cauză, sub aspectul raporturilor dintre Parlament și Guvern, pentru a evita problema esențială ridicată de principiul cooperării loiale ar aduce în discuție fie o necunoaștere a acestor raporturi, fie o ignorare a rolului constituțional al acestor autorități publice”, a conchis judecătorul Mona Pivniceru.