Nu este vorba despre un jurnal de zi pe care Nicolae Titulescu l-a ținut acest interval de timp în care se înscrie și primul său mandat de ministru de externe. Cu toate acestea, este de așteptat ca atenția cititorului să se concentreze pe însemnările din care poate afla date semnificative despre activitățile celui care, după propria mărturisire, nu a avut ,,decât o ambiție’’ aceea de a-și face cunoscute ,,părerile cu privire la ceea ce crede el despre țara sa’’. Mesajul pe care Titulescu a dorit atât de mult să îl transmită și s-a luptat- acesta este cuvântul!- să fie primit cu bună credință și înțeles corect fiind ,,România e avidă de pace’’. Profesiune de credință pe care o va demonstra, cu o exemplară consecvență, în întreaga sa activitate. ,,România-declara el- nu urmărește nici răzbunare, nici ură, dimpotrivă, ea vroiește în mod sincer prietenia lor pe baza tratatelor de pace și, pentru a da un exemplu de sentimentele ei, România a propus statelor vecine un pact de neagresiune’’. Pact a cărui singură condiție era ca ,,tratatele încheiate până acum să nu fie puse în discuție, ci, dimpotrivă, să fie executate cu bună credință’’.
Această condiție a fost susținută în mod deschis și cu mult curaj de către Nicolae Titulescu, ca răspuns dat cercurilor iredentiste din Ungaria care, prin discursul contelui Istvan Bethlen din iunie 1927, cereau revizuirea Tratatului Trianon. Tratat care consfințea recunoașterea internațională a revenirii Transilvaniei la Patria Mamă și actul istoric al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.În acest context, este de înțeles de ce o temă care revine cu mare frecvență în agenda zilnică a lui Nicolae Titulescu este procesul optanților. Este vorba de acțiunile concentrate ale revizioniștilor din țara vecină care pretindeau că, prin reforma agrară din 1921, proprietarii unguri din Transilvania au fost discriminați și doreau să își ia revanșa, profitând de atitudinea echivocă și de incoerența deciziilor Consiliului Societății Națiunilor. Cumul de situații care a condus la acel ,,bâlci al rezoluțiilor’’, cum l-a numit Titulescu, și căruia România i-a răspuns cu argumente istorice, economice și juridice a căror sinteză o avem în ,,Memorandumul Guvernului Regal al României’’, documentul redactat de Nicolae Titulescu și care are 108 pagini, depus la Consiliul Națiunilor Unite, la ministerul francez de externe și la cel englez. Dezamăgit de modul în care, prin repetate manevre neloiale și incorecte, erau afectate interesele și drepturile legitime ale țării noastre și, în acest fel, scădea încrederea în caracterul inviolabil și universal al aplicării principiilor dreptului internațional, Nicolae Titulescu demisionează din calitatea de reprezentant permanent al României la Societatea Națiunilor, alegând să se concentreze asupra îndatoririlor ce îi reveneau ca ministru de externe. Cu toate acestea, problema optanților a rămas pe agenda sa de lucru, așa cum o dovedesc și notațiile din carte. Nu am putea, retrospectiv vorbind, să considerăm că această demisie a fost un factor determinant, în schimb putem aprecia că ea a fost speculată atunci când, în martie 1928, Consiliul Societății Națiunilor a adoptat o rezoluție defavorabilă, pe care partea română a refuzat-o, rezolvarea ei urmând să vină în anii următori.
Am insistat asupra acestui subiect anume pentru a pune în evidență riscurile uriașe, costurile ale unui asemenea ,,bâlci al rezoluțiilor’’, cel al toleranței împinsă până la totală pasivitate de care au dat și mai dau dovadă unele foruri internaționale în fața agresivității politicilor extremiste. Proceduri de care, și acum ca și atunci, profită cercuri extremiste. În cazul de față, cinica apoteoză numindu-se Dictatul de la Viena!
Scriam mai înainte că decizia lui Nicolae Titulescu de a demisiona din calitatea de reprezentant permanent al României în Consiliul Societății Națiunilor- unde, în 1920 a fost primul delegat al României, pentru ca, în anul 1930, să fie ales președinte, înaltă demnitate în care, cu titlu de excepție, a fost reinvestit un an mai târziu- a avut ca motiv marea dezamăgire pe care i-a produs-o incoerența deciziilor luate atât în afară cât și la București. Acesta fiind și motivul pentru care, în multe, în semnificativ de multe rânduri, notele sale zilnice se încheie cu formulări care exprimă dezamăgirea sau chiar revolta. Cauza fiind aceea că, acasă, eforturile sale pentru promovarea și apărarea intereselor României nu erau corect înțelese și nici nu erau susținute. Sau, lucru mult mai grav, erau obstrucționate, după cum reiese și din nota datată 28 decembrie 1927:,,Azi am fost mai obosit și mai enervat ca oricând. Sunt surmenat și am impresia că pentru că am lucrat și bolnav nu se apreciază efortul și mi se suspectează și intențiile. Oribil!’’.
S-ar putea crede că este vorba despre o indispoziție trecătoare sau de o pasă proastă prin care, ca orice om, trecea și Nicolae Titulescu. Dar, la o lectură atentă, constatăm că există motive reale pentru asemenea încheieri. De pildă, referitor la chestiunea optanților, în care Nicolae Titulescu a fost permanent implicat în susținerea intereselor legitime a țării noastre, marți 30 august 1927, este prevenit că cei de la București cred că el spune că afacerea optanților este foarte grea, dar că nu e. ,,Curată necunoaștere a situației’’, conchide Titulescu. Necunoaștere de care va da dovadă, peste ceva vreme, Constantin Argetoianu care, după cum reiese din nota din 3 septembrie 1928,a trimis o notă greșit pe care el a făcut-, după care preia ceva dintr-un proiect al lui Titulescu voind să dea creadă că acesta ar fi vinovat pentru situația creată.
Din păcate, nu este singura dată când ,,Marele Tit’’ trebuie să ia act de fața neplăcută a faptelor. Concurs de împrejurări în care îi este tot mai greu să își poată îndeplini obiectivul prioritar al mandatului: ,,Dați-mi o bună politică internă, ca să pot face o bună politică externă’’. În sfera noțiunii de bună politică internă intrând și buna organizare și funcționare a instituțiilor statului, în cazul de față, a Ministerului de Externe. Deziderat pentru realizarea căruia, încă la preluarea mandatului, Nicolae Titulescu a prezentat un proiect de reorganizare care, după cum reiese din notițele sale, nu s-a bucurat de susținerea coechipierilor. Mai degrabă, a celor care ar fi trebuit să îi fie coechipieri! Atitudine pe care o regăsim, în alte circumstanțe bineînțeles, în comportamentul unor actanți ai scenei noastre publice. Cu consecințele de rigoare, evident…
De aceea, vineri 4 noiembrie 1927, Titulescu notează:,,Sunt obosit mort și am ajuns la concluzia că e aproape imposibil ,,să realizez ce vreau la Externe. Ce să fac?’’ Soluția demisiei devenind din ce în ce mai presantă. Fapt care, odată produs, nu va aduce și o schimbare în bine. Ca dovadă, duminică 28 octombrie 1928, după ce s-a văzut pus în fața unor schimbări operate în posturi de diplomați, inclusiv la reprezentanța în Regatul Unit, fără ca el, în calitate de ambasador, să fie consultat, Titulescu va reacționa: ,,Nu pricep ce vrea guvernul.(…) Vrea guvernul război cu mine? Să o știu și eu! Mi-e scârbă!’’
Să înțelegem că, trebuind să facă față în fața altor obstrucționări, Nicolae Titulescu, a renunțat să se mai implice și s-a retras resemnat? Nici vorbă! Dimpotrivă, ca ambasador la Londra, post în care a fost numit după ce și-a depus mandatul de ministru, precum și în alte calități pe care le-a deținut ulterior, inclusiv după revenirea în fruntea diplomației românești, vedem că Nicolae Titulescu a dat dovadă de aceeași clarviziune și de același curaj pentru a-și respecta nobilul crez: ,,Să utilizăm cât mai bine interesele țării noastre’’. Interese care, însă, nu mai coincideau cu cele ale unor cercuri de influență și de putere din țară și din afară. Realitate pe care Nicolae Titulescu a anticipat-o și a denumit-o ,,Memoranda for 1929’’:,,Cu melancolie, văd anul ce s-a sfârșit!/Cu melancolie și grijă, privesc pe cel care vine’’(1 ianuarie 1929,2 noaptea). Idee reluată și argumentată în repetatele sale avertismente privind amenințarea crescândă, pentru România și pentru pacea și securitatea europeană pe care o reprezenta ascensiunea nazismului și pe care a concentrat-o într-o memorabilă formulare: ,,Părerile mele cred că vor avea utilitatea de a scoate țara din întunericul în care se zbate’’( 8 mai 1928).
Avem, așadar, temeinice motive pentru a afirma că valoarea acestei a cărți de excepție a lui George G. Potra nu este doar una documentară. Iar, dacă ținem seama de faptul că o citim în condițiile extrem de complicate create de războiul Ucraina și de multiplele crize care s-au declanșat sau vor urma, cu atât mai mult putem să spunem că lectura ei ne oferă o actuală și necesară lecție de gândire și acțiune diplomatică.