Succes uriaş a înregistrat piesa rusească în două personaje “Comedie de modă veche”, interpretată magistral de Carmen Stănescu şi Mihai Fotino. O iubire târzie şi aparent ca nuca-n perete între vijelioasa fostă actriţă, mereu în clocot şi la pensie, şi molcomul profesor cu tabieturi plictisitoare. Cum răsfăţatei vedete a scenei îi sărea muştarul din orice fleac, Carmen Stănescu în rol ţipă, îl părăseşte pe blajinul iubit, trânteşte uşa de sare din ţâţâni, dar la 10 minute o cuprind părerile de rău şi se întoarce. Pustiit, în fotoliu, profesorul cuminte făcuse o criză de inimă cu leşin, dar reîntoarsa iubită îi zice: “Ai murit puţin!”. Numai că viaţa refoloseşte adesea replicile şi iată strălucitoarea Carmen Stănescu moare, moare mult. La 92 de ani, fusese de vreme lungă ţintuită în pat de un beteşug la picioare şi de o boală grea. Ea, care fusese campioană a României la tir şi impresionase cu o siluetă de sportivă perfectă. Se obişnuiseră românii cu furtunoasa Carmen Stănescu pe micul ecran în scenete de regulă cu Mişu Fotino, dar şi cu Dem Rădulescu, era de neoprit în “Bădăranii” de Goldoni, jucând alături de uriaşi ca Birlic şi Giugaru. A fost o Coană Joiţica de excepţie, îl avea pe Caragiale în orice silabă, trecea cu dezinvoltură de la Miţa Baston din “D'ale Carnavalului” la schiţele lui Nenea Iancu. A debutat în frământata piesă “Fraţii Karamazov” şi tot în 1945 a jucat în “Mitică Popescu”, scriitură şi regie marele Camil Petrescu. Pe vremea aceea, la Teatrul Naţional de pe Calea Victoriei se venea cu trăsura cu bidivii în hamuri, apoi teatrul a fost bombardat. Şi în viaţă a fost fidelă unei iubiri romantice cu soţul Damian Crâşmaru, actor tot la Teatrul Naţional. Fidelă până în măduva osului a fost şi artei actoriceşti: “Dacă nu e lacrimă, nu e suferinţă, nu e dăruire totală, nu e zbucium, teatrul nu iese!”. Oricât de experimentat ai fi în ale gazetăriei, oricâţi miniştri, oricâte vedete, oricâţi campioni ai fi intervievat, când te duceai să-i iei un interviu sclipitoarei Carmen Stănescu, aveai emoţii!