Wim Duisenberg:
„Tentaţia politicienilor de a recurge la măsuri monetare care să aducă rezolvări temporare pe seama afectării perspectivelor economice pe termen lung este tot timpul prezentă”.
„Recentele turbulenţe reprezintă, în parte, consecinţa dereglementării apărute după denunţarea acordurilor de la Bretton Woods, declanşată în 1971, când inflaţia a forţat Statele Unite să abandoneze etalonul aur - o ancoră a sistemului -, inaugurând epoca ratelor de schimb flotante (variabile)”.
Alan Greenspan:
„Una dintre temele care îi uneşte pe etatiştii de toate orientările este antagonismul isteric în raport cu etalonul-aur. Aceştia par să sesizeze - poate mai clar şi mai subtil decât mulţi dintre susţinătorii sistemului laissez-faire - că aurul şi libertatea economică sunt două elemente inseparabile şi că unul îl implică şi îl presupune pe celălalt.
Când aurul este acceptat ca mijloc de schimb de către majoritatea naţiunilor, un etalon-aur internaţional şi liber serveşte la consolidarea diviziunii globale a muncii şi a comerţului internaţional. Chiar dacă unităţile de schimb (dolarul, lira, francul etc.) diferă de la o ţară la alta, când toate sunt definite în raport cu aurul, economiile diferitelor ţări acţionează ca una singură - atât timp cât nu există restricţii asupra comerţului sau mişcării capitalului.
Dar opoziţia faţă de orice formă a etalonului-aur - din partea unui număr crescând de susţinători ai statului bunăstării - s-a născut dintr-o idee mult mai subtilă: înţelegerea faptului că etalonul-aur este incompatibil cu deficitele bugetare cronice (nota definitorie a statului bunăstării.
Acesta este secretul depăşit al tiradelor etatiştilor împotriva aurului. Deficitele bugetare nu reprezintă altceva decât un mod ascuns de confiscare a avuţiei. Aurul stă în calea acestui proces insidios. El constituie un garant al drepturilor de proprietate. Cine înţelege acest lucru nu are nicio dificultate în a înţelege antagonismul etatiştilor faţă de etalonul-aur.”
În loc de concluzie:
Monetariştii, deşi mai favorabili pieţei libere decât keynesienii, nu au o soluţie diferită faţă de aceştia din urmă privind ieşirea din criză. Primii văd salvarea în pomparea de bani de către banca centrală, ceilalţi în programele de lucrări publice realizate de guvern.