O poveste țesută în jurul kilometrului zero al Bucureștiului, alimentată cu obiecte și personaje misterioase din trecut. Ultimul roman al Doinei Ruști, „Paturi oculte”, publicat de editura Litera, s-a inspirat din lockdown, dintr-o imagine cu doi studenți, o cameră a mătușii, o întâlnire cu a noastră colegă Oana Portase și, bineînțeles, dintr-un pat vechi în care nu puteai fi decât mort de treaz.
Într-un interviu pe care l-ai dat anul trecut pentru Jurnalul, amintești de o mătușă, pe nume Lionica, despre casa ei labirintică, în care exista o cameră cu pantofi. Aș zice că de aici pornește „Paturi oculte”. Ce relație este între realitatea acestei camere și camera cu pantofi din roman?
Este adevărat, după ce am vorbit cu Oana Portase, mi-a rămas multă vreme în minte silueta mărunțică a mătușii mele, iar Lionica din roman seamănă într-o oarecare măsură cu ea, după cum experiența mea din camera cu pantofi s-a topit, devenind ficțiune. Se poate spune prin urmare că Jurnalul a contribuit la acest roman, mai ales că personajul meu descoperă în această încăpere în care fuseseră depozitați pantofii purtați și un pat venit din alte timpuri, cu proprietăți stranii.
Cum am deschis cartea, am dat de o hartă, zona de la Universitate până la Unirii, pe care scrie Bucureștiul din visul roșcovului. Despre ce roșcov vorbim aici? Despre cel din Mâța Vinerii?
Oh, nu! Și acela era un roșcov bătrân, tecar, în limbaj popular, înfipt în mijlocul Pieței Lipscani, însă aici e altul, ceea ce nici nu mi-a fost greu, având în vedere că tot Bucureștiul este plin de ei, rămășițe ale vechilor grădini, ori crescuți din semințe aduse de vânt. Cât privește harta, semnată de Bogdan Calciu, este rezultatul unei plimbări, pe urmele roșcovilor. Toată zona asta a fost cândva alintată de frunzele mărunțele ale acestui copac, iar din loc în loc se mai văd încă umbrele, se mai aud păstăile clincănind.
Inițial am crezut că romanul Paturi oculte face parte din seria romanelor tale fanariote, dar acțiunea începe în forță, cu o crimă produsă într-un apartament din zona Unirii. De ce ai ales prezentul ca timp al acțiunii?
Romanul acesta este descins din experiența asedierii, căci a fost început odată cu perioada de lockdown-ului. Este, prin urmare, o poveste despre o realitate care mă invada în acel moment, una dintre amintirile toamnei trecute, când doi studenți stăteau de vorbă lângă un lift - o fată cu trăsături asiatice și un student cu sacou de catifea și alură byroniană. Amintirea lor a fost punctul de pornire și tocmai de aceea, în primul rând, poate fi citit ca un roman de dragoste. În prim-plan se află doi studenți, aflați în momentul cel mai acerb al căutării de sine: Florina și Lev.
Vorbește-mi despre Lev! Aș vrea să aflu ce rol i-ai consacrat în roman.
Lev este librar, proprietarul unei mici librării, muncă pe care o face cu o pasiune rară în vremurile noastre. Student la Litere, fiul unei actrițe celebre, ar fi putut să aleagă o meserie artistică, dar el este atras de cărți vechi, de manuscrise. În același timp, fără să știe, este și parte a unei ficțiuni care a luat naștere într-o lume subtilă, dincolo de viață și de moarte. Când o femeie îi povestește despre fostul ei iubit, se declanșează firele nevăzute ale unei povești universale - un act de mare dezordine, care seamănă bine cu situația mondială pe care o trăim în momentul de față.
Am sesizat această latură a romanului tău. Ultima parte din „Paturi oculte” este cu totul surprinzătoare, pentru că un personaj marginal devine nu doar personajul-cheie al romanului, dar și cauza tuturor cauzelor. Care este teza care a stat la baza acestui deznodământ halucinant?
Personajul acesta, evadat din lumea armonioasă a dumbrăvii de roșcov, un bărbat mediocru și vanitos, zguduie lumea, iar în București au loc întâmplări aparent inexplicabile, care sunt însă conectate, așa cum se leagă informația în vise, adică aberant, declanșând tot atâtea consecințe. Universul funcționează metaforic, după cum o spun de mai multe ori în roman, exact ca și subconștientul, iar amestecul aparent aleatoriu, are o logică, face parte din fractali pe care ochiul omului nu-i vede. Repetarea unor situații în viață, presimțirile, déjà vu-urile intuiția acută, coincidențele simbolice sau visele oraculare - toate acestea sunt conectate la acțiuni anterioare, care au generat în timp arsenale, legături, imperii. În romanul meu, punctele nodale sunt niște paturi.
Să ne oprim puțin asupra acestor paturi, care dau titlul, unul cu multe trimiteri la întâmplări fabuloase. Ar trebui ca persoana care citește să se aștepte la povești erotice? Ori ai avut în minte celebrul pat al lui Procust, la care și faci trimitere?
Am avut în vedere simbolismul erotic, dar nu numai. În pat se derulează o bună parte din viața noastră, din care cauză semnificațiile lui sunt numeroase. Spațiu de repaus și de plăceri, patul este locul viselor, dar și al morții. Toate aceste semnificații se regăsesc aici, deși, epic, ele sunt doar punctele vizibile ale unei geografii misterioase. Flori are o hartă a paturilor, parțial chiar harta din roman, dar fiecare pat a parcurs un drum lung și interesant de-a lungul timpului, care desenează până la urmă mesajul romanului.
Dincolo de asta, există o întâmplare care a generat tema. Cu ani în urmă am cumpărat un pat vechi, exagerat de mare, foarte confortabil. Dar curând am descoperit că nu puteam să dorm în el. Aveam senzația stranie că o entitate nevăzută păzește patul, că cineva mă forțează să stau trează. Cum mă băgam în pat, deveneam de-o luciditate incredibilă, cu toate că, puțin mai devreme, picam de somn. Până la urmă am renunțat la el, deși rațional, știam că toate forțele imaginarului meu lucrau să găsească legături cu istoria neștiută a patului. În realitatea ultimă, de fapt, nu agream ideea de-a dormi într-un pat vechi.
Între paturile din roman există și unul făcut parcă, zice un personaj, pentru prima noapte de dragoste: „O piesă nemaivăzută, un fel de rege al paturilor, alb, cu tăblia urcată pe un perete ca un liliac înflorit, o tăblie sculptată cu arabescuri și păuni înfoiați, cu flori și frunze care zburau, căzute parcă din înălțimea unor pomi nevăzuți, unele păstrând încă niște culori străvechi, tonuri stinse, de verde și de corai. Iar sub această dantelă moțată, în spațiul neted de până la pled, strălucea un câmp de zăpadă”. Patul acesta exista în casa mătușii Lionica?
Oh, nu! Este un pat ficțional, cu un rol important în roman, dar este un pat făcut pentru îndrăgostiți, cândva, în secolul al 18-lea. Creatorul lui este un bărbat din Vidin, aromân, însurat cu fata unui zaraf din București.
Povestea acestui Valache este și partea cea mai parfumată a cărții, găsită într-un manuscris, îmbogățită, completată. Cum ai gândit plasarea ei în acțiune?
Valache nu este decât un incident între lumi, care lărgește scena ciocnirii celor două universuri. Intervenția lui nu schimbă traiectoria personajelor, ci doar dă forme artistice unui anumite porțiuni din itinerarul deja stabilit.
Romanul tău propune și o viziune despre lumea de după moarte, aduce și o parabolă foarte novatoare a paradisului.
Există și un astfel de înțeles, deși nu constituie parte a construcției epice, ci doar contextul în care evoluează unul dintre personaje. Fiind parte a deznodământului, n-o să dezvolt aici.
Nu în ultimul rând, poate fi receptat și ca o satiră, care începe cu deficiențe sociale și se termină cu pandemia. Ce se află în spatele acestei intenții?
În roman există un personaj care face caz de rolul lui în lume - vrea să fie geniu, vrea să fie adulat, vrea să împărtășească tuturor viziunea lui despre univers -, dar care de fapt este un om modest intelectual, meschin, total lipsit de compasiune față de semeni. Insistența lui aduce dezastrul asupra lumii. Am încercat aici să ilustrez simbolic o stare de fapt, pe care am constatat-o cu toții în ultimele decenii, dar a existat totodată și intenția mea ironică de a răstălmăci obsesiva temă a pierderii Paradisului.
Toate aceste falii epice se împletesc, într-o țesătură mitică, într-o geografie reală a Bucureștiului de azi, pe zona cea mai cunoscută, de la Universitate la Unirii, având ca punct nodal Biserica Rusă, unde locuiește un pianist ciudat. A existat un model? La un moment dat ai tentația de a găsi relații între divă și o actriță din lumea noastră bucureșteană, dintre pianist și un muzician celebru.
Partea realistă a romanului motivează căutările personajelor. Flori are o mamă plecată în Spania, recăsătorită cu Ramon. Nu suferă că mama a părăsit-o cât o afectează noua condiție a mamei, respectiv caprele lui Ramon. Or, tocmai această suferință a ei face posibilă alunecarea treptată spre experiențele metafizice. Tot așa atmosfera vieții universitare, a librăriilor, a boemei actorilor - sunt contextele celorlalte personaje. Aici se află legăturile dintre ele, motivațiile psihologice. În același timp, conștient sau nu, toți au acces la un epos fantastic, guvernat de eroarea unui roșcov sălbatic.
Trecerile de la realism la fantastic sunt atât de firești. Ce se află, naratologic, în spatele acestei impresii?
În romanul acesta am mers pe contraste acceptabile: Lev și Flori au preocupări diferite, Căpriceanu este perceput când ca un geniu, când ca un cretin, eunucul din viziunile lui Flori devine un demon pentru alții, iar din perspectiva lui, totul arată altfel. Uneori am mers pe contraste cu inserții în realitatea socială. Flori e studentă la Litere, dar nu citește, ci baza culturii ei este căutarea pe net.
„A tastat mai întâi palmă, apoi a scris i‐a dat o palmă și‐a dat căutare. Papa Francisc își ieșise din fire și‐i dăduse cuiva o palmă. Maradona i‐a dat o palmă... În fine, erau multe palme pe net, date prin școli, în special între fete, palme date unor amante, unor neveste, apoi palme peste economie, peste promisiunile unui politician. Apoi a dat de‐un text mai lung, unde Google marcase căutarea. Pe Flori a trecut‐o un fior. Scria bizar: Și‐atunci Moartea i‐a dat o palmă. “ (Paturi oculte)
În ciuda culturii ei labile, Flori este inteligentă, înzestrată cu o imaginație prodigioasă. La antipod, Lev librarul este preocupat de cărți, dar la fel de imaginativ și de empatic, ca și Flori, încât povestea lor se întâlnește în zona perfidă a combinațiilor simbolice.
Interesantă și structura romanului: din bucăți, cu incursiuni în timp, cu o poveste din secolul al XVIII-lea și cu o viziune originală asupra condiției umane. Cum îți vei întâlni cititorii în condițiile actuale?
Doar pe Zoom.
Cine organizează întâlnirile?
Editura are logistica necesară pentru orice întâlnire de acest tip, pe platforme, în cafenele și cluburi virtuale. Sau acolo unde suntem invitați.
Te referi la ceilalți scriitori din colecția pe care o coordonezi? Vorbește puțin despre colecție.
Deocamdată sunt doar patru scriitori, dar cu siguranță vor fi mai mulți pe parcursul anului următor. Colecția se numește “Biblioteca de Proză Contemporană” și se află la început.
Succes!