Munca de polițist este plăcută pentru cei care și-au ales această meserie din convingere. Dan Antonescu, fost șef al Serviciului Omoruri, din cadrul Poliției Capitalei, și fost adjunct al Direcției Operațiuni Speciale, spune adesea, la cursuri și workshopuri, că nu a muncit nici măcar o zi din viața lui... așa cum spunea Confucius despre cei care iubesc ceea ce fac. Iar cei aproape 25 de ani în Poliție și peste 2.000 de criminali prinși nu contrazic afirmația polițistului care, după ce a ieșit la pensie, a continuat să-și facă meseria și altfel, ca realizator de emisiuni cu scop de prevenție, blogger și, mai nou, scriitor. Ce diferențe sunt între un polițist român cu performanțe deosebite și Sherlock Holmes sau Agentul 007, poate spune doar unul ca Dan Antonescu.
Jurnalul: Cum este munca anchetatorului în realitate, comparativ cu ceea ce vedem în filme?
Dan Antonescu: Nu există decât foarte puține asemănări. De exemplu, și în filme, dar și în anchetele reale, apar mașini inscripționate sau polițiști în uniformă. În filme, personajul principal, detectivul, observă încă din primele secunde un indiciu ignorat de toți ceilalți, iar în baza acelui indiciu, autorul este interogat, și, în doar două-trei minute recunoaște comiterea faptei. Deci rezolvă cazul în câteva minute, singura grijă fiind ca deznodămîntul să existe înainte de derularea genericului. În realitate, o cercetare presupune multe ore sau zile, investigațiile și audierile însumează sute de ore, iar un interogatoriu luat suspectului poate dura, de asemenea, chiar și zile. Cu pauzele aferente, desigur.
Cât de departe este imaginea lui Sherlock Holmes de cea a polițistului real, care prinde criminali?
Orice polițist poate fi sau poate face ceea ce a făcut Sherlock Holmes. Dar nu orice Sherlock Holmes poate face ceea ce face un polițist. Capacitatea intelectuală, intuiția, simțul de observație ale personajului țin de ficțiune și sunt rezultatul imaginației și talentului autorului. Polițiștii chiar au acele calități, ei nebeneficiind de ajutorul scriitorului. Dacă polițistul de la Omoruri n-ar avea aceste calități pe care le-am enumerat ca fiind definitorii în cazul celebrului detectiv, fișetele ar fi pline cu dosare cu a.n. (autori necunoscuți), iar pe străzi s-ar plimba nestingheriți criminali cât se poate de reali.
Este polițistul de la Omoruri un om normal în timpul liber? Mănâncă, doarme, se plimbă? Ce e diferit față de viața celorlalți oameni?
Polițistul de la Omoruri este un om absolut normal. Ceea ce-l face totuși diferit de alți oameni sau chiar de alți polițiști este acea capacitate de a-și educa, de a-și organiza psihicul astfel încât să poată trece, fără a fi afectat, peste imaginile, sau mirosurile pe care le întâlnește, ori pentru a-și păstra calmul și rațiunea în discuțiile cu autorii unor fapte de o ferocitate inimaginabilă. Și astfel reușesc să fie oameni normali în familie, în special, și în societate, în general. Polițiștii de la Omoruri au familie, au o viață ca toți ceilalți oameni și știu să se bucure nu numai atunci când rezolvă un caz. Dar apropo de familie, acești oameni beneficiază de înțelegere totală din partea celor dragi, pentru zilele și nopțile în care lipsesc de lângă ei, pentru sacrificiile pe care le fac. Pentru că un criminal nu se prinde doar între orele 8-16, adică doar în orele de program. Infractorii nu comit fapte pe bază de orar sau grafic.
Care e diferența între agentul FBI sau Agentul 007 și polițistul român care a prins cei mai feroce criminali din istoria ultimilor 28 de ani? Știu ei mai mult sau mai puțin? Avem exemple concrete de la un curs FBI.
Agentul 007 este personaj de ficțiune, deci nu e cazul să discutăm despre el. Agentul FBI este real, dar, deși este foarte bine antrenat, poate din cauza unei anumite blazări, comite multe greșeli. Dar poate și pentru că se bazează foarte mult pe tehnică și pe șabloane fără a-și mai folosi inteligența foarte mult.
Ce le transmiți tinerilor care vor să devină polițiști, mai ales la Omoruri?
Să facă ceea ce simt că pot face. Meseria de polițist la Omoruri nu este pentru oricine. Dar cine poate s-o facă știe că e cea mai frumoasă și spectaculoasă meserie. Este asemănătoare cu medicina, mai exact cu chirurgia. Doar că polițistul face o chirurgie socială, încercînd să vindece societatea de un anume tip de cancer: infracționalitatea. Nu reușește în totalitate, dar nici nu renunță, pentru că rezultatele obținute îi dau dreptul să spere că va reuși.
Avem șanse să păstrăm procentul de 100% dosare rezolvate la Omoruri? Cum s-a ajuns la acest rezultat? Care sunt diferențele față de celelalte țări cu pretenții?
Avem toate șansele să păstrăm acest procent pentru că avem polițiști capabili. Diferența o pot face mai mulți factori. Noi, polițiștii de la Omoruri, nu considerăm că ne facem doar meseria, pentru că în această branșă trebuie să ai vocație, chemare, pentru a o profesa. Alții poate o consideră doar o ocupație, o meserie ca oricare alta, și de aceea nu sunt foarte interesați sau afectați emoțional de rezultate.
Care dintre serialele polițiste se apropie de adevăr și de ce? Care sunt departe de adevăr și de ce?
Pe AXN, dar și pe Discovery, sunt multe seriale drăguțe. Le mai privesc uneori, analizându-le, mai ales că de opt ani fac muncă de televiziune, doar din punct de vedere cinematografic. Pentru că din punct de vedere polițienesc, nu este cazul, așa cum am explicat mai devreme.
Jurnalul: Știu că polițiștii români sunt, de fapt, mai buni decât mulți dintre cei de la FBI, pe care românii îi apreciază, pentru că au văzut multe filme artistice. Din experiența proprie, cum se vede diferența?
Dan Antonescu: Polițiștii de la Omoruri au rezultate mult mai bune decât cei de la FBI. Asta în condițiile în care diferența de salarizare dintre un polițist român și un agent FBI este amețitoare. În plus, când ies la pensie, specialiștii de la FBI sunt chemați, în baza unor contracte de asemenea foarte bine plătite, să împărtășească din experiența lor celor nou- angajați. La noi, așa ceva nu se întâmplă. Sau se întâmplă doar pe bază de voluntariat. Mulți dintre cei care le predau studenților sau elevilor din școlile de agenți au foarte puțină experiență în munca de teren, în activitatea concretă de prindere a infractorilor. Au, în schimb, doctorate, care le permit să predea ceea ce doar au auzit sau au citit, nu ce au trăit.
Am participat, atunci când lucram la Omoruri, la un curs ținut aici, în țară, de specialiști ai acestei structuri. Oameni care chiar lucraseră. Dar se și cam rutinaseră în activitatea pedagogică. Când i-am făcut o observație unui specialist în medicină legală, că ceea ce a afirmat cu privire la un anume interval de timp în care o victimă supraviețuise, cu o leziune gravă la cord, mai mult decât era posibil, lectorul respectiv s-a arătat deranjat. M-a întrebat ce activitate desfășor, știind el că la cursul respectiv participă și procurori, dar și judecători sau oameni cu meserii în zona aplicării legii. S-a mirat când i-am spus că sunt polițist, dar i-am comunicat că am studiat, nu numai în facultate, și medicina legală. Mi-a spus că ceea ce a afirmat este real și că discuțiile nu-și au rostul. A doua zi, după ce a fost în vizită la INML, și-a cerut scuze. O dată pentru că nu știuse până atunci că medicina legală își are originile mai ales în România. A doua oară pentru că m-a contrazis. Verificase și observase că el a predat acel curs cu o greșeală de dactilografiere: în loc de 10 minute, era scris 10 ore. Asta apropo de șabloane.
Polițistul român își folosește inteligența, iar acolo unde se impune, apelează la tehnică, verificând totdeauna rezultatele. Polițistul român nu se rușinează să facă investigație din ușă-n ușă, să stea ore-n șir la o audiere, pentru că e conștient că fără tenacitate, fără răbdare și doar cu ifose, e greu să rezolvi un dosar.
Dan Antonescu, fost șef al Serviciului Omoruri