La noi se plătesc accize la fel ca-n UE şi taxe pe proprietate, dar nici lefurile şi nici datoria publică nu-s ca acolo. De ce am adus în discuţie salariile şi datoria guvernamentală? Fiindcă veniturile-s mici şi pentru că sunt erodate de taxe. Ceea ce-i permite statului să se împrumute mai puţin. Până se ajunge ca datoria publică să fie mai redusă decât cea a menajelor. Şi asta se numeşte macrostabilitate.
Totuşi ratingul suveran este mai bun decât cel al familiilor, statul e mai puţin riscant şi se împrumută în mai mică măsură. Reiese că ar trebui să scadă impozitele pentru a se stabili relaţia corectă. Statul, mai puţin riscant, să se îndatoreze mai mult şi famiilile mai puţin.
Pentru că impunerile fiscale când devin mai mari constrâng populaţia să compenseze povara cu credit. Iată de ce trebuie să se micşoreze, deoarece oamenii politici trebuie să fie educaţi şi responsabili. Altfel, ei generează riscuri sistemice.
Ceea ce merită subliniat e că după readucerea TVA la nivelul de la care crescuse era necesar ca binevenita corecție să vină împreună cu recunoaşterea publică a erorii, ca la restitutio in integrum, la fel şi tăierea salariilor.
Iar fiindcă vorbim de TVA trebuie reiterat că era necesar să scadă în paralel cu mărirea ofertei. Oare de ce se discută insistent doar de cererea agregată?
Când se pomenește de ea, ar trebuie să se adauge că politica fiscală are posibilitatea să controleze consumul, adică să-l micșoreze, cu ajutorul impozitelor explicite, iar politica monetară a celor implicite (inflația). Și mai departe toată lumea e fericită că s-a ajustat consumul la nivelul ofertei și toți își construiesc discursul pe baza cererii, deși guvernul ar trebui să gândească în termeni de stimulare a ofertei și a productivității, nu a reprimării cererii.
Concluzia? Politicile monetare şi fiscale, care gestionează cererea agregată, sunt instrumente ce administreze sărăcia. Şi românii nu de aşa ceva au nevoie, ci de supraofertă de bunuri și de piețe.