Românii sunt sufletişti, doritori să-i ajute pe cei aflați într-un necaz de sănătate apărut brusc. Pe stradă, trecătorii săritori nu trebuie să facă gesturi bine intenţionate, dar precipitate, neavenite în acele situaţii.
Sunt dese pierderile de conştienţă pe stradă, aşa-zisele leşinuri, lipotimii. Dacă se sesizează că bolnavul are dureri în piept, prima acţiune de ajutorare este punerea suferindului în şezut, cu spatele sprijinit de un gard, dacă poate fi pus bolnavul într-un fotoliu, pe un scaun este binevenit acest ajutor. Să i se lărgească gulerul, cravata, să îi fie lărgită cureaua, cordonul. Dacă cel aflat în impas are în buzunar tubul cu nitroglicerină, necesar cardiacilor, trebuie ajutat să pună sub limbă o pilulă de nitroglicerină. Dacă e o criză de angină pectorală, durerile în piept se vor micşora, martorii trebuie să-i vorbească încurajator celui suferind. Dacă durerea în piept nu cedează la două nitroglicerine e risc de infarct. Oricum, de la început trebuie chemată salvarea.
În cazul impresionant al unei crize de epilepsie, cu prăbuşire pe stradă, cu convulsii şi spume la gură, cei din jur în primul rând trebuie să-l culce pe o parte pe cel în criză de epilepsie, să îi ţină limba pentru a nu şi-o înghiţi. Martorii trebuie să-l aşeze pe suferindul de epilepsie într-o poziţie în afara riscului de a se lovi la cap. Acea părere că bolnavului de epilepsie este bine să i se muşte degetul mic de la mână, pasămite modul de a-l smulge din criză, este o aiureală. Dacă cel căzut pe stradă se vaită de dureri de picior, cei din jur în niciun caz nu trebuie să-l povăţuiască pe cel în necaz să încerce a pune piciorul în pământ şi să schiţeze 1-2 paşi. Aceste sfaturi sunt periculoase, neavenite, sprijinirea piciorului în pământ şi păşirea sunt o forţare ce agravează situaţia, o fisură la os se transformă în fractură, o fractură se complică într-o fractură deschisă .
Pe cei cu sângerare pe nas martorii e bine să-i îndemne să-şi preseze nara unde au hemoragia şi să se ducă la spital.