Jurnalul vă propune, începând de miercuri, trilogia masivă „Pumnul și palma”, cel mai spectaculos roman al scriitorului Dumitru Popescu. Scrisă acum mai bine de 40 de ani, cartea a avut parte de atacuri virulente venite din partea Moscovei. Pentru cele trei volume apărute succesiv în anii 1980, 1981 și 1982, presa literară sovietică l-a catalogat pe autorul român, la îndemnul Kremlinului, ca mai rău decât calomniatorii burghezi occidentali.
Vasile Buga, istoric și diplomat care s-a ocupat de relațiile culturale, științifice și pe linie de învățământ dintre România și URSS/Federația Rusă, scria în lucrările sale: „După o anumită pauză, în relaţiile româno-sovietice au continuat să apară accente de încordare determinate de viziunile diferite asupra unor probleme de istorie. Aşa s-a întâmplat după apariţia la Bucureşti, în anii 1980-1981-1982, a trilogiei «Pumnul şi palma» sub semnătura scriitorului Dumitru Popescu, care deţinea şi funcţia de membru al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., rector al Academiei de partid «Ştefan Gheorghiu». Săptămânalul sovietic «Literaturnaia Gazeta» a publicat la 4 mai 1983 articolul «Cu pumnii împotriva istoriei», în care autorul, Pimen Buianov, atrăgea atenţia asupra faptului că în literatura română se făcea simţită o „tendinţă îngrijorătoare spre revizuirea a ceea ce s-a realizat şi statornicit de mult. În replică, cu aprobarea conducerii de partid, revista „România Literară” a publicat un răspuns prompt, tăios, în numărul său din 12 mai 1983, «Cu foarfecele împotriva adevărului», sub semnătura cunoscutului critic literar Pompiliu Marcea”.
Iată ce scria Pimen Buianov, probabil un pseudonim, în gazeta sovietică: „Ai la ce să reflectezi după ce ai citit romanul publicistului român Dumitru Popescu Pumnul și palma. În fața mea a prins viață, fără să vreau, un tablou pe care l-am văzut recent pe Schwarzenbergplatz, în centrul capitalei Austriei. Un grup de huligani fasciști, purtând zvastici și efigii hitleriste căuta să pătrundă spre monumentul ostașilor sovietici, amenințând cu pumnii și strigând cuvinte injurioase. Reprezentanții autorităților nu au permis huliganilor să se apropie de monument. Din mulțimea care privea a ieșit un om în vârstă. Încet, abia târându-și piciorul, el s-a apropiat de un fascist dezlănțuit, în vârstă de vreo 25 de ani, și i-a spus cu o voce calmă: «Nu ridicați pumnii împotriva istoriei, domnilor. Aceasta se va termina prost…». Zicând aceasta, și-a bătut cu bastonul proteza. La această întreagă scenă privea de la înălțimea sa uriașul cu steaua roșie și steagul desfășurat…
Cititorilor sovietici le sunt bine cunoscute operele admirabililor maeștri români ai literaturii care s-au încadrat imediat după eliberarea țării de sub fascism, în august 1944, în procesul de înnoire a mult încercatului lor pământ. Mihail Sadoveanu a proslăvit munca țăranilor cărora li s-a împărțit pământul, Tudor Arghezi a creat Cântare omului, Geo Bogza a scris pagini pline de optimism, Desculț-ul lui Zaharia Stancu a străbătut multe țări. S-au bucurat de o largă popularitate operele multor altor scriitori români. Datorită traducătorilor de limbă română, cărțile scriitorilor din țara frățească au devenit un bun al cititorilor din Uniunea Sovietică. Opera de cunoaștere reciprocă a bogățiilor spirituale ale popoarelor noastre, începută după război, se dezvoltă, își aduce roadele.
În același timp însă, în ultimii ani, în literatura română se face simțită o tendință îngrijorătoare spre revizuirea a ceea ce s-a realizat și s-a statornicit demult. Unii scriitori și publiciști încep să trateze istoria, parcă dintr-un punct de vedere personal, fără să țină seama nici de evenimentele reale, nici chiar de aprecierile făcute în documentele oficiale românești. Ei creează parcă o istorie proprie, pe care o interpretează într-o manieră personală, intrând deseori în contradicție flagrantă cu faptele. Toate acestea s-au manifestat în modul cel mai evident în romanul în trei volume al lui Dumitru Popescu – Pumnul și palma – apărut în Editura Eminescu din București în anii 1980 și 1981.
Mă voi limita la relatarea conținutului acelei părți din primele două cărți voluminoase (circa 1.000 pagini!), unde autorul se referă la istoria statului sovietic, la unele aspecte ale teoriei marxist-leniniste.
Eroul principal al romanului, Vlad Cernea, un bărbat de 50 de ani, care a obținut fotoliul de șef al unei direcții generale din Ministerul Învățământului din România, pleacă în Uniunea Sovietică în fruntea unei delegații de lucrători din învățământul superior. Deplasarea va dura două săptămâni. Vlad Cernea vine pentru prima oară în țara noastră și este pe deplin explicabil interesul său față de cum trăiesc oamenii sovietici, ce obiceiuri au, ce au păstrat ei din eroii pe care îi cunoaște Cernea din literatura rusă a secolului al XIX-lea. Cine sunt ei, acești oameni sovietici, pe care îi știe din «cele mai importante cărți rusești traduse în limba română după război»? Cum i-au apărut eroului principal al povestirii Moscova și Leningradul?
Cernea simțise «ceva neobișnuit plutind în atmosferă. Găsise Moscova încremenită într-un aer sticlos», iar Leningradul i-a apărut în miezul zilei de februarie «neliniștit, tenebros, amenințător, ca o peșteră, dându-i un sentiment de reîntoarcere în necunoscute și înfricoșătoare ere geologice când Pământul mai târa după el spaimele haosului». De la gară oaspeții români au fost duși direct în piața dominată de «sălbaticul, misteriosul ctitor al orașului, cunoscut sub numele Călărețul de aramă. Piața se cufundase în negură, ca în timpul unei eclipse solare, cerul nu exista…».
În memoria eroului romanului tablourile sumbre se succed unul după altul. El își amintește, de pildă, de o după-amiază la Moscova când ei trebuiau să aștepte ceva pe treptele unui hotel enorm situat în «zona excentrică a orașului». Cernea se uita atunci la bărbații și femeile sovietice care se grăbeau spre uzină, sau, poate, spre gară. Ei treceau la fel de «cenușiu îmbrăcați… cu chipuri obosite, trecute prematur, cu mersul greoi, deformat, poate de prea mult stat în picioare sau de o îndeletnicire fizică istovitoare». Cernea compară istoria de jumătate de secol a statului sovietic cu valul infinit de legende «care continuă deocamdată să silească milioane de oameni să plece capetele sub umbra lui». Perioada de după Octombrie a țării noastre este comparată cu «povara unui întreg mileniu». În ce privește aprecierea caracterelor oamenilor sovietici, nici aici autorul nu face economie de culoarea neagră. El își bate joc, de pildă, cu ironie de ospitalitatea lor. Iar «informațiile» despre femeile sovietice sunt atât de jignitoare, încât îmi este greu să citez pasajele respective din Pumnul și palma.
În descrierea Moscovei, a Leningradului, a întâlnirilor cu oamenii sovietici, Dumitru Popescu nu prea rămâne în urma scriitorilor și a ziariștilor burghezi care și-au format mâna în proferarea calomniilor antisovietice. Uneori ai impresia că autorul parcă a intrat în competiție cu ei și încearcă din răsputeri să-i întreacă. Aceasta este convingerea la care ajungi când citești paginile în care se vorbește despre Armata Sovietică, despre ostașii sovietici.
Au trecut aproape patru decenii de când au încetat luptele în Europa, și deasupra Reichstagului a fluturat steagul roșu al Marii Victorii. Soldatul sovietic, care a salvat lumea de ciuma brună a fascismului, s-a acoperit de o glorie nepieritoare. Cuvinte de o profundă recunoștință la adresa țării noastre și a eroicei Armate Sovietice au fost rostite nu o dată de conducătorii României socialiste, ele și-au găsit reflectare în documentele forurilor supreme de partid și de stat ale țării.
Secretarul general al PCR, președintele Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu, spunea: «Cinstim memoria ostașilor sovietici care și-au dat viața pentru eliberarea României și, înfruntând greutăți nemaiîntâlnite, au adus o contribuție hotărâtoare la nimicirea Germaniei hitleriste, la salvarea omenirii de cel mai groaznic dușman».
Despre misiunea eliberatoare a Armatei Sovietice, despre umanismul ostașilor patriei lui Octombrie s-au scris multe în paginile cărților, revistelor și ziarelor românești. Voi da numai un extras dintr-un articol publicat în ziarul Apărarea Patriei, organul central al Ministerului Apărării Naționale al României: «Dacă s-ar strânge toate florile cu care popoarele i-au întâmpinat pe ostașii eliberatori sovietici, cu ele s-ar putea înconjura globul pământesc nu numai o dată. Dacă s-ar putea aduna la un loc focul care strălucea în privirile oamenilor, care au întâmpinat cu bucurie Armata Sovietică eliberatoare, atunci ar străluci cel mai uriaș foc din toate câte au strălucit vreodată. Iată ce ostaș a crescut mărețul partid, creat de Vladimir Ilici Lenin! Fericirea noastră este de a fi tovarăși de arme cu acest ostaș».
Cum arată pe acest fundal unele episoade din romanul lui Dumitru Popescu?
…Președintele unui tribunal regional românesc (trebuie să amintim - participant la războiul împotriva URSS) a fost prizonier în Uniunea Sovietică. La o recepție în București, încins de o doză mare de alcool, el se destăinuie eroului principal al cărții, avid de cunoștințe. Această spovedanie este foarte caracteristică, ea este făcută aproape în spiritul propagandei de tristă amintire a lui Goebbels. Autorul este mărinimos în descrierea cruzimilor «asiaticilor» sovietici. De altfel, aici, ca și în alte locuri, el nu suflă nicio vorbă despre motivele pentru care s-au pomenit deodată soldații români lângă Stalingrad. Se vede treaba că acest lucru nu-i prea convine…
Nu este clar de ce i-au trebuit autorului romanului scene care deformează profilul moral al soldatului-eliberator, profilul Armatei Sovietice, caracterul războiului trecut.
De altfel, răspunsul la această întrebare poate fi găsit în paginile aceluiași roman. Rezultă că «modificarea manualelor și a cursurilor devenise sarcina centrală a ministerului, ocupând cea mai mare parte a timpului lui Cernea. Disciplinele școlare, aproape fără excepție, trebuiau curățate de balast…». Un profesor vârstnic, de istorie, care a lâncezit mult timp fără nicio treabă, este atras de Cernea la elaborarea noilor manuale și evidențiază necesitatea de «a arunca la coș un morman de gunoi și a construi cartea de istorie așa cum trebuia».
Experiența bătrânului învățător din acei «ani minunați îndepărtați, din acele vremuri minunate îndepărtate» a convenit cum nu se poate mai bine. La o consfătuire la Rectoratul Universității, acest profesor își expune crezul său, afurisind manualele în care (ce oroare!) voievozii și domnitorii sunt numiți feudali și exploatatori, iar «burghezia de la naștere și până la moarte – o adevărată pacoste». După părerea profesorului, cei ce și-au permis asemenea afirmații în manualele românești urmăreau un singur scop – «dezmembrarea statului nostru național, distrugerea bazelor poporului român». Sala a început să manifeste neliniște, rectorul l-a rugat pe orator să fie mai prudent cu asemenea afirmații, iar directorul general Cernea l-a felicitat «călduros și energic» și a mulțumit profesorului său.
În roman există multe intrigi, o abundență de personaje, convorbiri interminabile, discuții, reflecții. Dau numai exemplu. De această dată este vorba despre marxism. Unul din eroii cărții călătorește prin Scandinavia.
Electronică, reclame de neon, autostrăzi splendide, hoteluri, baruri și „Mercedesuri”… Adevărat, pe acest fundal există un mare număr de șomeri, lipsiți de mijloace de existență. Ceea ce nu-l împiedică pe autor să întrebe prin eroul său: «Cum se împacă teoria fundamentală a lui Marx cu asemenea evoluție a capitalismului? De ce dezvoltarea vertiginoasă a forțelor de producție, în cadrul cătușelor proprietății private, în loc să ascută contradicțiile, le aplatizează? De ce nimeni nu încearcă o explicație științifică a acestei răsturnări a profeției marxiste?».
Poate oare personajul cărții să raționeze în acest mod? Desigur, asemenea oameni există. Dar «lumea» oricărei cărți se află nu numai sub puterea propriilor emoții, simpatii și antipatii. Ea se află sub puterea autorului cărții. El este judecător și făuritor de destine. Acesta este un adevăr elementar. Nu îmi voi dezvolta ideea. Menționez doar că în cele două volume ale romanului Pumnul și palma poziția autorului se reflectă în spusele eroilor săi. Iar ei – atât cei principali, cât și cei secundari – reprezintă o masă stihinică, complet nestăpânită, deseori elementar analfabetă, înrăită, unită doar printr-un singur scop: să se răfuiască cu istoria, să-i arate pumnul. Iar autorul nu face decât să «asiste»; el tace, deci înseamnă că este de acord cu ei. O poziție destul de ciudată, pentru a nu spune mai mult”.
Citiți mâine/săptămâna viitoare răspunsul criticului literar Pompiliu Marcea din „România Literară”, venit la doar o săptămână de la publicarea acuzațiilor sovieticilor la adresa lui Dumitru Popescu, autorul trilogiei „Pumnul și palma”.