Unii analiști cu pregătire militară mai extinsă ar spune că război nuclear ar fi doar cel care implică două sau mai multe state ce dețin în arsenalul lor nuclear bombe atomice pe care le trimit cu rachete balistice pentru anihilarea adversarilor în ținte de pe teritoriul național al acestora.
La televiziuni, declarațiile belicoase venite de la Moscova sau cele în replică de la Washington sunt difuzate în regim de breaking news, dacă se referă la bombele nucleare. Comentariile extinse ne familiarizează apoi cu tipurile de armamente, socotesc puterea statelor după numărul de focoase nucleare, măsoară distanțele de „bătaie” ale rachetelor purtătoare, rutele submarinelor dotate cu rachete care pot lovi mai de aproape țintele. O generație de tineri care au nu au făcut armata obligatorie sunt instruiți astfel „cu picătura” pentru aflarea cunoștințelor militare minimale. Prin medicii de familie se pune la punct un sistem de distribuție al sărurilor cu iod care ar asigura o protecție a oaselor tinere la radioactivitate. Oamenii se bulucesc să aibă în casă plicul cu pastile „antiatomice”, chiar dacă mulți nu au trecut pe la orele de fizică.
Pentru generațiile mature retorica „nucleară” introdusă în limbajul politicienilor și difuzarea declarațiilor belicoase privind escaladarea reprezintă o întoarcere în timp. Ele au însoțit timp de decenii „dialogul Est-Vest” din perioada Războiului Rece. Reeditarea operelor diplomatice și de relații internaționale ale reputatului academician și diplomat Mircea Malița ne dau un prețios instrument de a evalua situațiile prezente de criză cu cele din trecutul „recent”, pe care parcă l-am uitat. De aceea recomand trecerea volumului „Între Război și Pace”(Editura Rao,2022) în categoria tot mai restrânsă a lecturilor obligatorii. Avem în acest tom răspunsuri la întrebări de stringentă actualitate.
De ce timp de patru decenii, în care a existat o cursă a înarmărilor fără precedent, în care s-au pus bazele a ceea ce numim „arsenal nuclear”, războiul atomic a fost evitat? Știm că în afara armamentelor convenționale, mereu perfecționat, s-a dezvoltat tehnica rachetelor purtătoare de încărcături nucleare, iar cursa s-a extins și în plasarea spațiului cosmic în zona strategiilor militare. Întreaga omenire a trăit sub amenințarea degenerării Războiului Rece și a cursei înarmării nucleare într-o distrugere masivă, punând în pericol însăși supraviețuirea speciei umane.
„Acest fapt istoric nu a presupus un acord de nerecurgere la armele nucleare, ci la invocarea lor doar în momentele critice, simbolic. Acest acord nu a fost scris, dar prin aceasta nu este mai puțin reconstruibil și atestabil”. Autorul adaugă că toate condițiile păreau întrunite pentru conflictul nuclear: separare în blocuri opuse, intransigență ideologică, război psihologic aspru, rigiditatea pozițiilor și incompatibilitatea obiectivelor, gradul avansat de pregătire, stocurile de arme, miza excesivă pe forță.” Malița subliniază o multitudine de argumente la ceea ce istoricii acelei perioade scot în evidență treptat ca un factor esențial intuit de diplomații din acea vreme. „Este existența unei balanțe a terorii, cum se numea echilibrul nuclear. Aceasta nu era strict numeric, SUA având mai multe focoase nucleare și rachete, dar niciuna din părți nu avea certitudinea că o lovitură nucleară ar desființa capacitatea de ripostă nucleară a celeilalte. Balanța terorii era, de fapt, o balanță de securitate reciprocă, întreținută cu maximă acuratețe și grijă continuă, la care lucrau nu numai diplomați, dar și persoane sub diferite egide științifice, departamente, grupuri de strategie prospectivă sau modelare, servicii secrete”. Așadar, Războiul Rece a funcționat ca o instituție cu o regie bine condusă din culise, cu mult peste ceea ce putea crede opinia publică a vremii sau chiar generațiile următoare. Malița spune clar că sunt erori de apreciere „care împiedică analiza Războiului Rece, încă dominată de clișeele vremii”.
Ce diferă acum față de situația analizată de distinsul diplomat care a avut și pozița-cheie de ambasador la Washington? În primul rând, nu este structurat clar și definit un al Doilea Război Rece, deși el este declanșat de facto de câțiva ani, mai ales după înglobarea Crimeei în Federația Rusă. Încep însă, ca și în perioada „proscrisă”, să fie prohibite sau golite de conținut semnificațiile „libertății” și ale „păcii”, care au tot mai mult conotații „subversive”, accentuate de diviziunea produsă de războiul din Ucraina. Politica de bloc nu apare încă predominantă, deși NATO și-a recuperat rațiunea de alianță defensivă în fața amenințării rusești. În locul Tratatului de la Varșovia, se profilează o alianță între Rusia și China, ca axă a BRICS, pol politic care coagulează și elemente de solidaritate militară. Uniunea Europeană, care se prezintă ca o piața unică, lansată de 30 de ani, nu reușește să facă față concurenței americane sau a celei chinezești. În plus, lipsa unei politici unitare de securitate pune Europa celor 27 în siajul NATO pentru protecția militară.
De ce crește însă sentimentul de insecuritate la nivel global după declarațiile tot mai dese privind posibila transformare a conflictului din Ucraina într-un Război Mondial? Cred că problema derivă, mai ales în Europa, din calitatea liderilor care nu mai au capacitatea să gestioneze un nou echilibru al terorii. Criza pandemiei și cea a energiei, blocajele ineficiente la nivel național pentru protecția granițelor și măsurile divergente în cadrul UE ca răspuns de remediere a inflației au devenit motive de tensiuni sociale care fragilizează autoritatea statală, necompensată de excesele de autoritate de la Bruxelles. Diferența de evoluție care pune combustibil pentru separare practică în „Europa cu mai multe viteze”, evidentă și prin eșecul primirii României și Bulgariei în Schengen, nu sporește gradul de solidaritate europeană. Doar coagularea pentru susținerea Ucrainei nu poate fi baza pentru o politică externă unitară și nici un motiv pentru a activa alarmarea NATO pentru incidente neclare. Dacă adăugăm valul de demonstrații de amploare din Franța, Italia, Germania, Grecia, degenerate în lupte de stradă, apar și mai evidente lipsurile de capacitate și de răspuns politic, care diminuează coeziunea națională și slăbesc UE. Pentru a compensa unitatea de acțiune afișată de China și Rusia nu se pot pune în balanță doar vorbele care înfierează un posibil război nuclear. Dialogul dintre puterile nucleare și „regia” din culisele Războiului Rece, pe care o evidenția Mircea Malița, pot face diferența dintre Război și Pace și, mai mai pregnant, dintre Viață și Moarte.