Pe strada pietonală răsunau acordurile cunoscute ale reputatei fanfare din Cozmești sau ne asurzeau toboșari veniți din America latină când nu opream în fața „statuilor vii”, a căror prezență s-a impus în ultimii ani. Festivalul reînvia și anima orașul mereu prezent ziua și noaptea pentru evenimente magice în Piața Mare ca „labirintul luminilor” în care intram ca să ne rătăcim cu o plăcere poetică rar resimțită sau priveam copii fericiți cu fețele subtil machiate. Pe pereții și stâlpii orașului ne atrăgea privirea afișul festivalului semnat de Dragoș Pătrașcu, a cărei retrospectivă o admirăm apoi la Sala de Artă Modernă a Muzeului Brukenthal, muzeu integrat mai mult ca oricând în programul festivalului. Aici, am redescoperit colecția de stampe japoneze ale lui George Șerban, dar mai ales am rămas imobil în fața gravurilor lui Goya reunite sub ciclul „Ravagiile războiului”: ele par a fi o imagine premonitoare a ororilor de azi din Ucraina. Ceea ce fac rușii acum au efectuat cu aceeași violență armatele napoleoniene în Spania la începutul secolului XIX. Execuții, asasinate, crime restituite cu un dramatism fără seamăn de Goya, care, intransigent, le denunță prin corpuri schingiuite pe fond de pete negre, obscure, semn al tragediei pe care, ca nimeni altul, o restituie.
Apoi, spectacolele se acumulează și implică, fără îndoială, imperativul unor selecții personale cu surprize și regrete. Și de aceea, evident, fiecare își construiește „festivalul” personal pe care l-a vizitat, iubit sau, uneori, regretat. Am început prin asocierea contrastantă a unei emoții și a unei decepții. „Trei surori”, spectacol de Luk Perceval, realizat la Varșovia, propune o idee scenografică excepțională: pe scena goală, personajele lui Cehov se reflectă într-o oglindă, furnizând astfel metafora unei lumi închise, redusă la ea însăși, ruptă de exterior: o izolare narcisică, aceasta îi e condiția. Dar apoi, confuzia se instalează, replici străine sunt introduse, decizii de distribuție arbitrare derutează, istoria își pierde coerența… spartă, capodopera cehoviană e în țăndări, de nerecunoscut. O dezolare contrariată în aceeași seară de „Amore”, unul dintre cele mai emoționante spectacole semnate de Pippo Delbono. El apare în costum alb, ca un vilegiaturist elegant, ce-și ascunde corpul masiv și se retrage în fundul sălii unde rămâne… absent/prezent. Pe platou se succed momente muzicale, în special portugheze, de o intensitate extremă, cântece sfâșietoare însoțite de mărturii de iubire sentimentală la început, ce capătă apoi o culoare dramatică pentru a sfârși în adevărate elegii ce se conclud prin ascensiunea lui Pippo pe scenă. El revine, ezitant și perplex, se culcă și se stinge în acordurile acestor adagios ce-i acompaniază sfârșitul. Iată un artist, mi-am spus, pe care tragedia pierderii lui Bobo, dublul său, sau aceea a pandemiei i-au permis să realizeze două capodopere: „Gioia” și „Amore”. Marele regizor Andriy Zholdak îmi mărturisea că, după „Amore”, „această metaforă care m-a făcut să-mi sângereze inima”, nu s-a mai putut duce la alt spectacol. Nu a mai vrut.
Artele prezentului, ca teatrul de astă-dată, produc revelații existențiale. Căci Costinela Ungureanu în „Femeia mării” de Ibsen, pusă în scenă de Andriy Zholdak, e o revelație, asociind precizia grafică a gesturilor și pudoarea sentimentelor, actriță exactă, dar nicicum insensibilă. Un efect similar produce Laetitia Casta în spectacolul consacrat marii pianiste de origine română Clara Haskil. Ea seduce printr-o extraordinară reținere gestuală, o mobilitate constant calculată, o siluetă de o eleganță perfectă. De la distanță, cele două actrițe parcă își răspundeau în ecou, oferind, ambele, manifestările unui corp de artă senzual și plastic, rafinat.
O surpriză intensă a produs-o „Domnișoara Iulia de Strindberg”, în regia lui Andrei și Andreea Grosu, care șochează prin imaginea amenințătoare a spațiului ce reprezintă o bucătărie/măcelărie de o răceală inumană. Un loc pentru distrugere și crimă, iar performanța lui Richard Bovnoczki în „Jean” e memorabilă: el apare, de la început, masiv, gigantic și potențial criminal. Iată o versiune de excepție a acestui text care acum câțiva ani mă fascinase în regia admirabilă a lui Felix Alexa la Teatrul Maghiar din Cluj. Câteva alte spectacole au revelat puterea textelor moderne. „Scaunele”, în regia lui Gabor Tompa și scenografia lui Dragoș Buhagiar, alternează aproape muzical grotescul și drama, emoția și derizoriul îndeosebi grație Oanei Pellea, al cărei joc liber, dezinvolt și grav se impune ca o capodoperă de interpretare ionesciană. Mare a fost surpriză de a vedea „Regele moare” al lui Ionesco în regia lui Claus Peyman, celebrul regizor radical și polemic de la sfârșitul secolului trecut. Vital și neresemnat, el și-a abandonat autorii de altădată, Bernhardt, Jelinek, Handke pentru a afirma – mare surpriză – că „adevărul zilelor noastre e în absurd”. Concluzie derutantă, dar refuz de imobilitate pentru un artist nesclerozat, care evită „sentimentalismul” piesei lui Ionesco pentru a cultiva, și el, asocierea între derizoriu ludic și panică existențială. Lecția semnată de Felix Alexa se distinge prin grație și umor, prin dimensiunea alertă și citatele lirice ce intervin în acest text despre impactul puterii asupra tinerei eleve. Cele trei spectacole restituie mobilitatea scriiturii autorului care, alături de Beckett, a marcat reînnoirea teatrului european în anii ’50.
Krzysztof Warlikowski n-a putut reprezenta un spectacol cu ocazia primirii unei stele pe „Aleea celebrităților”. În schimb, el s-a mărturisit cu o austeritate extremă într-un discurs plasat sub semnul „fantomelor” și și-a dezvăluit credo-ul artistic marcat de influența artistului sud-african care îi servește de principală referință, Coetzee. Mai mult de o oră, el s-a destăinuit lucid și fără complezență, și-a revelat îndoielile și manifestat opțiunile. Publicarea acestui text ar fi binevenită oriunde în lume. Ea e urgentă. Complementar, apoi, a fost prezentat filmul scenografei sale, Malgorzata Szczesniak, care propune un autoportret ce-și asumă subiectivitatea și revelează pudic secretele intime ale acestei mari artiste. Relația duală între cele două manifestări a emoționat și sedus. Ea explică implicit longevitatea colaborării lor și reușitele sale de mai multe decenii. Lor li s-au adăugat spectacole de autori ce s-au înscris în filiația lor ca Harold Pinter sau Rainer Werner Fassbinder.
O constantă a festivalului s-a impus anul acesta cu o pregnanță deosebită: prezența spectacolelor realizate de diverse școli de teatre din țară care expun noi semnături regizorale sau revelă tinere apariții. Semnificativă era prezența lui Alexandru Dabija la aceste reprezentații pentru, îmi spunea el, „a vedea ce figuri noi se nasc pentru a le distribui apoi”.
Festivalul nu evită contrastele, ci, dimpotrivă, le reunește. Aceasta producea o vitalitate care surprindea în după-amiaza în care vedeam „Cabaret” semnat de Răzvan Mazilu, reluare în spirit modern a celebrei comedii muzicale, pentru a descoperi apoi „Iederman”, reprezentație deliberat nostalgică și emblematică a unui teatru din alte vremuri.
La început de festival, am putut vedea „Macbeth” jucat la secția germană a Teatrului din Sibiu și pus în scenă de Botond Nagy. Un spectacol riguros și direct, un adevărat oratoriu, unde dincolo de destinele individuale se impune mai presus de oricine impactul politicii și al puterii cu tot ce presupun ele ca depersonalizare și angajare fanatică. Cineva îi reproșa „lipsa de emoție”, dar tocmai această lipsă e vizată: politica sterilizează emoția. Și totul devine un conflict de o cruzime extremă. Regizorul cu o frază concisă își definea relația cu lumea: „Teatrul nu trebuie să vorbească despre prezent, ci din prezent”. Acestei viziuni i-a răspuns, la capăt de festival, „Macbettu”, semnat de Alessandro Serra. De astă-dată, mai presus de orice se impune puterea nopții și a agitației sale funebre. Interpretat de actori din Sardinia, ei aduc energia și implicarea sonoră pe care, de mult, o descopeream tot la Sibiu mulțumită grupului Iza în „Electra”, pusă în scenă de Mihai Mănuțiu. Acest „Macbettu” rural și întunecat tulbură prin puterea pe care o emană și care contaminează scena și sala împreună, o experiență teatrală unică, de o forță fără de seamăn, care ne proiectează în inima nopții shakespeariene.
În timpul ultimului dialog din festival, în timp ce Alessandro Serra și cu mine evocam șprițul lui Brook pe care îl recunoșteam în acest spectacol, ambasadoarea Franței, Laurence Auer, s-a ridicat discret, s-a apropiat de noi și ne-a șoptit: „Acum a murit Peter Brook”. Moment sacru, a cărui amintire rămâne indisociabil de această clipă finală a Festivalului de la Sibiu.
Părăsind Sibiul, îi mulțumeam lui Constantin Chiriac, Vicențiu Rahau, Dan Bartha, Florin Ticu, Taniei Chiriac, Mihaelei Bartha, Ioanei Nistorescu, Claudiei Domnicar, Dariei Ciobanu, lui Cristi Apostol… constelație de prieteni pe care i-am regăsit de astă-dată. Un festival e făcut din spectacole și din oamenii care îl construiesc, animă și îl iubesc.