Relația României cu Israelul și țările arabe din Orientul Mijlociu a devenit brusc subiectul unei confruntări interne în care protagoniștii, așa cum se întâmplă de obicei în ultimii ani, uită să facă apel la personele calificate pentru aprecieri. Diplomația românească este doar invocată, dar nu și convocată la discuțiile care au căpătat, în lipsa profesioniștilor în domeniu, forma haotică a confruntărilor emoționale. Reperele de documentare solidă în problematica Orientului Mijlociu sunt ușor de accesat, remarcabila școală de diplomație care este Fundația Titulescu are expertiza necesară evaluării dinamicii din zona în care România a fost puternic implicată, dar mai ales respectată. Câteva generații de diplomați au contribuit la acest statut greu de obținut, așa încât nu este nevoie acum să redescoperim apa caldă în privința relațiilor cu Israelul și țările arabe. Sau în problema palestiniană. În seria de volume coordonate de ambasadorul Nicolae Ecobescu la Fundația Titulescu, decidenții de azi găsesc, dacă le-ar căuta, argumentele istorice pentru a-și fundamenta deciziile. În studiul semnat de Radu Homescu, fost ambasador în Israel (1991-1994), cuprins în volumul 2 al lucrării „România, supraviețuire și afirmare prin diplomație”, sunt marcate cu documente recent desecretizate presiunile exercitate de aliații din Tratatul de la Varșovia în iunie 1967 pentru ruperea relațiilor diplomatice cu Israelul după Războiul de Șase Zile. Ceaușescu nu numai că nu rupe relațiile, dar stimulează ridicarea reprezentării la grad de ambasadă. Ministrul de externe George Macovescu declară unui oficial israelian: „România nu privește politica față de Israel prin ochii arabilor, ci analizează relațiile cu țările arabe și cu Israelul în raport cu interesele sale”. După ce în august 1969 reprezentanțele diplomatice sunt ridicate la nivel de ambasade la București și Tel Aviv, Sudanul și Siria up relațiile diplomatice cu România. Diplomația sovietică a considerat poziția românească „un sprijin pentru forțele imperialiste care folosesc Israelul drept un instrument în politica lor colonială din Orientul Mijlociu”. Contribuția Bucureștiului ca mediator - și prin „diplomația secretă” - între egipteni și israelieni este evocată de Moshe Dayan, ministrul israelian al Apărării, care menționează „convorbirile între emisarii serviciilor de informații în România și Maroc”. Să nu ne speriem, așadar, ușor de inițiativele recente în relația cu Israelul și să privim spăimoși spre drobul de sare din poveste. În locul sovieticilor, ne critică acum noii aliați europeni. Mereu nu avem bască!