Până spre sfarsitul deceniului al doilea al veacului trecut, cofetariile erau destul de rare in Bucuresti. Si, printre cele putine, Casa Capsa isi avea povestea ei,,, Exista insa pe atunci o breasla a "cofetarilor ambulanti", care avea sa "supravietuiasca" si primului razboi mondial. La ei gaseai "fierturi de dulceturi", de caise verzi, de capsune si fragi ananas, de foi de trandafir, de cirese amare - albe sau negre - , de visine sau de fructe de padure - agrise, coacaze, zmeura, coarne si mure.
Asta pe timpul verii, caci o data cu toamna tot ei te imbiau cu gavoanoasele de dulceturi din nuca verde, prune, gutui si chitra. Si tot la negustorii ambulanti gaseai serbeturile cu aroma orientala, ce incepusera a fi considerate, dupa razboi, nitel cam... demodate.
In anul 1928, Emil Frederic, cofetar bucurestean mult umblat prin lume si scolit la marile case de profil din Franta, Elvetia, Germania, Egipt si America, publica la "Cultura romaneasca" primul "Manual practic de cofetarie" romanesc, gandit anume "pentru cofetari si particulari". El spunea despre serbeturi: „Serbetul este o dulceata de origine cu totul orientala, ba chiar turceasca. Serbetul te face sa bei apa mai multa decat dupa simpla dulceata. Aceasta dovedeste ca vine din tari calde, din Asia, unde, sub presiunea caldurii, lumea trebuie sa bea si, musulmanilor fiindu-le interzis sa bea vin si spirtoase, ei au nascocit serbet care cere apa multa. Fiind multe secole vecini cu ei, aceasta dulceata s-a introdus si la noi. In realitate, ea este foarte buna si se poate face din toate fructele cu putina bagare de seama. Orice cofetar cu nitica experienta poate sa faca ori si ce serbet cu gusturi naturale”
Șerbet de zmeură - rețeta
Se pune zaharul la foc ca de obicei si il fierbi mai tare.
................