Urmele adânci pe care le-a lăsat epoca stalinismului în geografia politică a continentului nu pot fi șterse ușor. Mai mult, unde au fost corectate marile erori ale Războiului Rece, semințele discordiei plantate cu forța armelor și stipulate în pacte secrete încolțesc, alimentând conflicte și războaie calde. Mitul Marii Uniuni Sovietice nu a fost îngropat odată cu moartea lui Stalin. El a continuat să domine nu doar relațiile dintre popoarele care intrau în componența URSS, ci a fost apăsător încă multe decenii pentru toate țările care erau incluse în sfera de dominație sovietică. Destalinizarea, începută de Hrușciov, succesorul lui Stalin, nu a fost dusă până la capăt, așa încât reformele lui Gorbaciov au găsit URSS nepregătită să mențină un curs democratic de cursă lungă. Din cenușa imperiului, Putin vrea să reclădească prin forță autoritatea Rusiei, care a rămas cu reflexele de mare putere, diminuată însă de noi realități și alianțe care o înconjoară.
De aici pleacă și se coagulează forțe care intră în coliziune. Dacă privim istoria Estului European din ultimii o sută de ani, este lesne să ajungem la concluzia că istoria României se învârte pe un ax în care confruntarea cu interesele Rusiei, indiferent de forma ei de organizare, ideologie și regim, a produs mișcări seismice de amploare pe care concepția hegemonică a stalinismului le-a declanșat odată cu mișcările plăcilor tectonice ale geopoliticii.
Stalin și urmașii lui au tratat România prin prisma Basarabiei, având mereu ca obiectiv să nu lase Moldova din stânga Prutului să revină în hotarele ei firești. Unirea din 1918 nu a fost recunoscută de la Moscova, iar pentru a avea un ciot de denumire moldavă, Stalin înființează în 1924 Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. RASSM, unitate teritorială cu 8.400 de kilometri pătrați, cu 11 raioane plasate pe stânga Nistrului, avea un statut de pseudostat, afiliat RSS Ucrainene, dar cu o constituție proprie. Sâmburele conflictului transnistrean și pretențiile pe care le invocă Rusia asupra acestui teritoriu au deci vechime care transcende stalinismului.
Pactul Ribbentrop-Molotov a statuat o înțelegere între Hitler și Stalin care are efecte care nu au putut fi șterse nici după dispariția celor doi dictatori, considerați cei mai criminali din istoria umanității. Înfrângerea Germaniei nu a atras și dizolvarea odiosului pact, URSS luând partea leului, ca țară învingătoare. Molotov povestește, într-un volum memorialistic, în nota unui fapt divers, cum au fost luate Basarabia și Bucovina, în 1940. „Basarabia nu am recunoscut-o niciodată ca fiind a României. Așa că îl chem pe Gafencu ăsta (ambasadorul român la Moscova), îi dau un termen să-și scoată armata și noi să o aducem pe a noastră”. Relatarea succintă a discuției este prezentată de Molotov „ca o înțelegere”, deși România a afirmat că cedarea Basarabiei în iunie 1940 s-a făcut sub presiune. La fel, cu o criminală candoare, Molotov relatează că Ribbentrop s-a mirat când în pretențiile teritoriale ale pactului rușii au vrut să includă și Bucovina. „Vă prezint solicitarea încât Cernăuți să vină la noi”, a plusat ministrul de externe sovietic. Cererea, aprobată apoi de Hitler, era motivată pentru că „trebuie să-i unim pe ucraineni”. După 1940, la conducerea Ucrainei sovietice se va afla Hrușciov, care, în condițiile atotputerniciei centralismului în URSS, va pune și el bazele unui conflict care va izbucni după 2014: înglobarea Crimeei în teritoriul Ucrainei. O altă „mișcare” strategică a Kremlinului, cu consecințe păgubitoare pentru Moldova și pentru România, riverane Dunării, a fost și trecerea a trei județe de la nord de brațul Chilia în subordinea Ucrainei, când, în 2 august 1940, Basarabia a fost declarată republică unională în cadrul Uniunii Sovietice.
Discuțiile postbelice dintre România și URSS, apoi cu Federația Rusă în postcomunism, nu au abordat frontal consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov. Odată cu răcirea relațiilor româno-sovietice, problema Basarabiei apare timid în discuțiile dintre delegațiile de partid, rușii respingând adâncirea temei. Ceaușescu a introdus gradual problema în documentele PCR, „având în vedere, în primul rând, că problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică și Hitler”. Liderul român adaugă, în 13 noiembrie 1989, în ședința Comitetului Politic Executiv, o precizare de „uz intern!” care trece „linia roșie” în relația cu URSS: „Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună și problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc, inclusiv să soluționeze, în mod corespunzător, problema Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Va trebui să discutăm cu Uniunea Sovietică această problemă în perioada următoare”. Pentru Ceaușescu, „perioada următoare” a fost foarte scurtă, de doar șase săptămâni, până la execuția de la Târgoviște.
După decembrie 1989, noua putere democratică s-a mulțumit să dea declarații de principiu asupra problemelor născute în perioada stalinismului între România și URSS, pasate statelor succesoare care au beneficiat de înțelegerile pactului Ribbentrop-Molotov. Dacă acum mergem să facem cu mare timiditate măsurători pe brațul Chilia, să vedem cât au adâncit ucrainenii traseul navigabil în porturile Reni, Izmail, Chilia și apoi pe canalul Bâstroe, pășim de fapt pe urmele lăsate de Stalin, plantate în istorie ca bombe cu explozie întârziată. Venerabilul ambasador prof. univ. dr. Ion M. Anghel, sărbătorit recent la vârsta de 95 de ani, subliniază într-un excepțional volum de documente publicat în 2016, la Editura Univers Juridic, că „s-a depășit orice măsură atunci când, în baza Tratatului de frontieră cu Ucraina, în 2003, România a acceptat ca frontieră convenită (chipurile negociată) exact aceeași frontieră ce ne fusese impusă de URSS în 1940, prin amenințări cu forța, prin linia de frontieră stabilită de Ribbentrop și Molotov”. Aducerea în discuție a unor documente istorice nu înseamnă, în condițiile actuale, diminuarea sprijinului pentru Ucraina, aflată sub agresiunea armată a Rusiei, ci o deschidere spre dialogul onest.