Observ că în ciuda eforturilor tot mai mari, numărul infectaţilor cu covid se învârte în jurul a 4% din totalul celor testați. Adică, la cât de mult ne căznim, tot rămânem în urma statelor dezvoltate.
De unde se poate trage concluzia că iar are dreptate Caragiale când observă că, în ciuda străduințelor, nu prea reușim să avem și noi faliții noștri: "Până când să n-avem și noi faliții noștri?... Anglia-și are faliții săi, Franța-și are faliții săi, până și chiar Austria-și are faliții săi (...) această stare de lucruri este intolerabilă."
Cu alte cuvinte, încercăm să obținem și noi să avem același nivel de suferinţă pentru a merge pe un proiect economic care n-are legătură cu productivitatea, ci doar cu interesele politice, cu dorinţa de a stârni o empatie la nivel global. Ceea ce reușim să obținem însă e o izolare pe plan extern, ca urmare a lipsei de coerenţă atât în privința administrării chestiunii covid - dorim să prezentăm situaţia ca fiind mai rea decât e în realitate, din motive nu cauze endogene - cât și a economiei.
Dar apropo de economie, descoperirea unui infestat din eșantionul nereprezentativ necesită mulţi bani, tratarea costă mai puțin. Iar „inteligenţa” care stă în spatele unei astfel de construcții nu ia în calcul că izolarea României va duce și la cea a politicienilor, ceea ce va degenera apoi într-o asuprire a populației. Prin asta se înțelege suspendarea drepturilor și abdicarea de la principiile democratice, în niciun caz punerea în prim plan a meritocraţiei și eficienței economice.
Dacă aceste lucruri se produc, ele se vor constitui probabil într-o măsură a lipsei de soliditate, pentru că o structură care permite orice abatere de la drepturile omului e o societate incorect dezvoltată. Orice se structurează în acest fel va fi înglobat mai devreme sau mai târziu într-o altă societate, ceea ce va lăsa în urmă vestigii dacice și un lichelism ce urmărește să-și șteargă urmele.