După mai bine de un an de la lansarea sintagmei de mare succes ”superimunitatea avocaților”, Curtea Constituțională vine să desființeze această ”supergăselniță” de manipulare, considerând că proiectul legii avocaturii este constituțional. Argumentele pentru care Curtea a respins obiecția de neconstituționalitate ridicată de fostul Guvern le vom afla după redactarea motivării. Însă până atunci putem să judecăm și noi, cu mințile noastre, și nu din comunicate, cum și de ce s-a ajuns la această superimunitate care nu face față unei logici.
Fascinația pentru avocați-denunțători
Una dintre dispozițiile din proiectul legii avocaturii, față de care fostul Guvern a invocat neconstituționalitatea, se referă la interdicția ridicării și confiscării de înscrisuri aflate în posesia avocatului. Logica acestei dispoziții stă în apărarea secretului profesional și a confidențialității comunicărilor avocat-client, al căror scop este garantarea dreptului fundamental la apărare al cetățeanului, a dreptului la un proces echitabil prin asigurarea egalității de arme în fața legii.
Cealaltă dispoziție față de care s-a invocat neconstituționalitatea se referă la exonerarea de răspundere a avocaților pentru nedenunțarea unor infracțiuni din categoria celor mai puțin grave, despre care ia cunoștință în exercițiul profesiei. Cu alte cuvinte, pentru unii apare ca ”neconstituțional” faptul că avocatul nu fuge să te denunțe imediat ce ai ieșit pe ușa lui.
E cert că niciun om cu scaun la cap nu ar concepe ca toate comunicările sale cu avocatul, armele sale de luptă împotriva unei acuzații să ajungă pe mâna procurorilor, în urma unei percheziții la sediul avocatului sau a obligării acestuia să-și denunțe clientul.
Manipulare prin crearea automatismelor lingvistice
De ce chestiuni atât de evidente sunt ignorate chiar și de oameni educați? Există o explicație ce se poate găsi în manualele de manipulare. Substituirea termenilor și pervertirea semantică sunt tehnici clasice folosite de experții în manipulare. Odată înlocuit termenul ”confidențialitate” cu ”superimunitate”, repercusiunile ce constau în distorsionarea conștiinței publice sunt greu de contracarat întrucât pentru a distinge între ”termenul adevăr” și ”termenul mincinos”, care substituie adevărul, este necesară o bună cunoaștere de ansamblu a aspectelor juridice aferente acestor termeni.
Prin folosirea repetată a termenului încărcat cu sensuri peiorative, în cazul de față ”superimunitate”, se produce o clișeizare menită să ascundă publicului informații precise. Acești termeni sunt împrăștiați peste tot fără a oferi publicului un minimum de informație pentru a-și forma o opinie proprie. Și sunt preluați foarte repede datorită unui oarecare ”pitoresc”, menit să creeze automatisme lingvistice.
Degeaba a venit ulterior fostul ministru al Justiției, Raluca Prună, la Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România, și a recunoscut în fața avocaților că a greșit când a folosit termenul ”superimunitate”. Asocierile negative fuseseră deja create.
O „noutate” din 1995
Această pervertire semantică a fost ajutată și de scoaterea din context a dispozițiilor referitoare la interdicția ridicării de înscrisuri. Adică, autorii ”superimunității” au omis să spună că interdicția a existat dintotdeauna în legea avocaturii și că dispoziția atacată nu reprezintă decât niște precizări la primul aliniat.
Astfel, art. 35, alin 1, care este în vigoare, spune exact așa, încă din 1995: ”Pentru asigurarea secretului profesional, actele şi lucrările cu caracter profesional aflate asupra avocatului sau în cabinetul său sunt inviolabile. Percheziţionarea avocatului, a domiciliului ori a cabinetului său sau ridicarea de înscrisuri şi bunuri nu poate fi făcută decât de procuror, în baza unui mandat emis în condiţiile legii”. Un mandat emis în condițiile legii presupune că persoana vizată de percheziție este însuși avocatul! Pentru că e logic că nicio lege dintr-un stat nedictatorial nu permite o percheziție la un avocat nevinovat sau să se ridice înscrisuri de la acesta, pentru a se obține probe împotriva clientului.
La acest articol s-a adăugat un alineat nou, respectiv alin. 11, care face niște precizări: „Sunt exceptate de la măsura ridicării de înscrisuri şi de la măsura confiscării: a) înscrisurile care conţin comunicări între avocat şi clientul său; b) înscrisurile care conţin consemnări efectuate de către avocat cu privire la aspecte referitoare la apărarea unui client”.
Este logic că, și dacă s-ar afla în posesia unui avocat suspectat de săvărșirea unor fapte penale, actele clientului nevinovat, comunicările acestuia cu avocatul, care nu au legătură cu fapta avocatului, rămân inviolabile, deci nu pot fi ridicate en gros, cu servere cu tot, așa cum s-a întâmplat destul de des, tot prin interpretări trunchiate.
Dar în epoca supervitezei și a suprainformării cine mai stă să analizeze texte de lege în mod integrat și să-și mai amintească raționamentele juridice predate în anul I la Drept?
”Mă așteptam la o asemenea soluție pentru că ține de principii de drept și de o logică juridică elementară. Această lege întărește garanțiile respectării dreptului fundamental la apărare al cetățenilor care apelează la serviciile unui avocat, înăsprește răspunderea penală pentru nerespectarea reglementărilor cu privire la secretul profesional și, nu în ultimul rând, este expresia consacrată a aversiunii pe care profesia o are față de avocații delatori” Av. dr. Gheorghe Florea, președintele Uniunii Naționale a Barourilor din România
Scopul lansării ”superimunității” a fost obținerea de probe cu orice preț și compromiterea avocaturii incomode pentru acuzare. E simplu să înțelegem că anihilarea armelor apărării duce cu siguranță la compromiterea drepturilor fundamentale la apărare și la un proces echitabil. Ignorând aceste tendințe, sub euforia arestărilor marilor corupți, uităm că distrugerea sistematică a instrumentelor apărării i-ar putea lăsa pe toți cetățenii României descoperiți în fața unei ”superputeri” inchizitoriale.