„Pentru că «ziua lecturii» a coincis cu zilele de naștere ale lui Titu Maiorescu și Spiru Haret, e bine să ne aducem aminte de «prelecțiunile populare» brevetate de primul, care au contribuit la formarea unui public de elită, și de programul «cărți pentru popor» inițiat de cel de-al doilea (cu sprijinul lui Mihail Sadoveanu), ca parte a programului care a redus analfabetismul rural cu 20%. Nu uit că Titu Liviu a introdus, cel dintâi la noi, practica pedagogică... Nota Bene, liberalul Haret a ajuns să studieze, în tinerețe, matematicile la Sorbona cu sprijinul conservatorului Maiorescu, pe vremea când acesta era ministru al Instrucțiunii Publice”, amintea cirticul și istoricul literar Paul Cernat într-un crochiu dezinhibat dedicat lui Conu’ Titu.
Un model de elocință pierdut
Să privim, dar, cu ochii minții acest portret tușat în culori calde: „Ideolog idealist, dar politician conservator pragmatic și, nu în ultimul rând, cel mai consecvent autor român de jurnal intim într-o cultură victoriană a pudorii, marele orator Titu Maiorescu «vorbea ușor și scria greu» (n.r. - aprecierile îi aparțin discipolului Eugen Lovinescu). Din păcate, omul care a «formatat» pentru câteva bune decenii nu doar canonul critic și ortografia autohtonă, ci și școala și Universitatea bucureșteană, n-a avut parte de studenți care să-i transcrie toate cursurile, un model de elocință pentru cei care au avut norocul să-i fie studenți. Și prelecțiunile lui populare (cea mai mare parte a lor) s-au pierdut în eter. O mare, importantă parte a operei sale a fost orală (discursurile parlamentare și academice fiind cele mai norocoase)”.
Manuscrise risipite, manuscrise salvate
Tot aici: „Și despre Caragiale s-a spus de fapt că scrisul său era nimic pe lângă verva conversațiilor. S-ar putea glosa mult pe marginea operelor pierdute ale junimiștilor. Cine mai știe ce s-a ales de poeziile pornografice ale lui Pogor, citite la Junimea - fapt consemnat în jurnal de Titu Maiorescu? Și Creangă, pe care Eminescu l-a descoperit ca artist, iar Maiorescu - ca pedagog, a avut ghinionul, postum, de a i se fi pierdut o mare parte a manuscriselor. Iar dacă Maiorescu n-ar fi păstrat lada cu manuscrisele eminesciene... Ce mai contează că liderul junimist nici nu s-a uitat prin ele? Contează ce a dat mai departe”. Un portret neîncărcat de inhibiții, nu?
Semnul celor chemați
Să-l descoperim până la miez: „Multe din gândirea lui Maiorescu s-au perimat. Nu însă și excepționala sa proză de idei, talentul polemic și oratoric, disciplina gândirii, pragmatismul strategic al construcțiilor instituționale, literatura mare pe care a încurajat-o și protejat-o, spiritul critic și self-control-ul intelectual. Din experiența lui de (auto)constructor se va putea învăța oricând”, remarca Paul Cernat. Nu fără temei. Convingerile emanate dinspre Conu’ Titu îi rotunjesc comentariile critice. De pildă: „Nu scopul de a ajunge la un folos individual prin scriere; nu deșertăciunea de a te vedea trecut printre autori; nu ambițiunea de a întrece pe alții, nu aceste interese personale îți dau dreptul de intrare în literatură. Numai entuziasmul impersonal pentru ceea ce știi că este adevărat în gândirea ta și pentru ceea ce simți că este frumos în închipuirea ta, numai acesta îți pune pe frunte semnul celor chemați”.
Aviz „gânditorincilor” de astăzi
Mai mult, pe firul minții autorului teoriei formelor fără fond: „Și dacă un tânăr cu minte și cu inimă, dar care se îndoiește încă de sine ne-ar întreba: «Prin ce să cunosc dacă sunt dintre cei aleși?», i-am răspunde, repetând un aforism zis odinioară: «Acela are vocațiune, care în momentul lucrării se uită pe sine». Căci ceea ce împiedică atâția oameni, dealtminteri inteligenți, de a vedea bine, de a gândi adevărat și de a scrie frumos și ceea ce îi condamnă să rămâie totdeauna mediocri este tocmai mărginirea personalității lor la interese exclusiv individuale. Prin negura egoismului nu străbate lumina adevărului, nici căldura frumosului”. Aviz „gânditorincilor” de astăzi…
Despre înțelegere și noul adevăr
Întru întregirea ideii precedente: „Căci nimic nu este mai greu în lume decât a înțelege pe altul, și iarăși fără a-l înțelege este peste putință să-l convingi. A înțelege pe altul însă însemnează a avea sau a fi avut în sine o parte identică sau analoagă cu gândirea lui; cine nu a avut aceasta îi rămâne străin. De aceea, adevărații luptători pentru progres sunt cei ce-au împărtășit ei înșii mai nainte vechea eroare și au găsit în chiar dezvoltarea lor internă argumentele pentru noul adevăr”.
„Politețuri” după moarte
În încheiere, din nou Paul Cernat: „Criticul nostru «victorian» en titre, prim-legislator al canonului literar și academic autohton, a murit în plină ocupație germană la București, după ce (în ciuda presiunilor făcute via fiul său ilegitim, Georg Titus) bătrânul refuzase să acorde sprijin Puterilor Centrale. Bolnav de cord, văduv de ceva vreme și retras în plină glorie din politică și literatură, s-a stins ca un homme à femmes în brațele secretarei sale, Olga Neumann”. S-a povestit că la auzul veștii, Petre Carp, fostul său prieten de idei conservatoare și junimiste, ar fi spus despre el (cu trimitere la controversele lor din perioada războaielor balcanice): „Pentru mine, domnul Maiorescu a murit acum cinci ani”. Întrebat apoi dacă va merge la înmormântare, a răspuns la fel de cinic: „De ce să îi fac lui Maiorescu o politețe pe care nu mi-ar putea-o întoarce?”.
Elocință galică și croială nemțească
Alte câteva (elegante) acuarele cernatiene: „În jurnal, în epistolar, în discursurile parlamentare și, nu în ultimul rând, în critica sa literară și ideologică, Titu Maiorescu e, înainte de orice, un excelent prozator clasic, al cărui stil «limpede și bun», de elocință galică și de croială nemțească, n-a îmbătrînit deloc”.
Descendențe (oficiale și neoficiale)
Și câteva amănunte biografice colorate (oferite, ați ghicit!, de istoricul literar Paul Cernat): „În privința «actualității», dincolo de «posteritatea critică» sau intelectuală, mă gândesc că e bine să nu-i uităm nici pe descendenții direcți, oficiali sau neoficiali, ai omului. «Neoficial» ar fi profesorul Georg Kremnitz de la Universitatea din Viena, strănepot al lui Mite, bun cunoscător al culturii române și familiar publicului autohton mai ales după ce a donat Universității din Cluj arhiva străbunicii sale; despre bunicul său patern, Georg-Titus Kremnitz, există suspiciuni rezonabile că ar fi fost fiul natural al lui Titu”.
Apartenență română, germană, polonă…
Imediat: „Fratele lui Georg-Titus, Emanuel Kremnitz, a salvat în 1916, ca ofițer german, arhiva lui B. P. Hasdeu de la Câmpina. Între descendenții oficiali ai liderului junimist pare a mai fi încă în viață, în Polonia, nepoata Liviei Maiorescu-Dymsza, Tereza Eugenia Plater-Zyberk (născută în 1932; mama ei, Janina-Klara, la al cărei botez din 1894 au participat Titu și Ana Maiorescu, a murit în 1991, la Varșovia). Și, probabil, destui alții, mai tineri. Pentru că familia lui Titu Maiorescu aparține, acum, nu doar culturii române, ci și culturii germane și identității polono-lituaniene”.
184 de ani se vor fi împlinit pe 15 februarie 2024 de la nașterea lui Titu Maiorescu
„Prin negura egoismului nu străbate lumina adevărului, nici căldura frumosului.”, Titu Maiorescu
„Din păcate, omul care a «formatat» pentru câteva bune decenii nu doar canonul critic și ortografia autohtonă, ci și școala și Universitatea bucureșteană, n-a avut parte de studenți care să-i transcrie toate cursurile, un model de elocință.”, Paul Cernat, istoric literar
„Familia lui Titu Maiorescu aparține, acum, nu doar culturii române, ci și culturii germane și identității polono-lituaniene.”, Paul Cernat, istoric literar„Cine mai știe ce s-a ales de poeziile pornografice ale lui Pogor, citite la Junimea - fapt consemnat în jurnal de Titu Maiorescu?”, Paul Cernat, istoric literar