Dilemele factorilor constituționali în privința stabilirii locului Ambasadei României din Israel ar putea fi estompate dacă decidenții, dar și comentatorii s-ar raporta la pozițiile luate de conducerea de la București în momentele dramatice din 1967 și 1973 din Orientul Mijlociu. Războiul de șase zile și apoi Războiul de Yom Kippur au fost urmate de intense acțiuni diplomatice în arena internațională prin care România a reușit să-și marcheze poziția de diferențiere față de Moscova și să devină un factor de echilibru, canal de comunicare și mediere între beligeranți. În iunie 1967, după ce arabii au pierdut teritorii, URSS și aliații au dat Declarația de la Moscova, prin care anunțau sancțiuni împotriva Israelului, inclusiv ruperea relațiilor diplomatice. România nu face acest pas; mai mult, convoacă ambasadorii țărilor arabe la MAE, să le explice că „eliberarea lor națională nu se poate face prin lupta împotriva altui popor”. Ceaușescu spune în ședința CPEx, din 12 iunie, că prietenia arabilor nu se poate câștiga prin susținerea unei politici care nu este în interesul arabilor, dezavuând acțiunile de învrăjbire promovate de marile puteri care doar livrau arme, nu și soluții de pace. Războiul din octombrie 1973, mult mai sângeros, cu pierderi de mii de vieți pentru israelieni, a complicat și mai mult situația din zonă. Din nou, poziția de echilibru a României, care acționa independent și activ, a evidențiat mijloacele diplomatice. Ceaușescu îi propune lui Brejnev o reuniune a Tratatului de la Varșovia la București pentru a analiza trimiterea de trupe românești de dezangajare în zonă. Vizita de patru zile a ministrului de Externe israelian la București, în noiembrie 1973, este prilej și pentru primele negocieri secrete cu emisari arabi, deși Moscova a sabotat demersul românesc. Presa din Israel subliniază că ,,românii au curajul să facă propuneri de bun-simț, neașteptând un dictat americano-sovietic”. New York Times notează că România este singura țară socialistă care are relații cu principalele părți aflate în conflict și va expune punctul de vedere isrelian pentru a fi comunicat la Cairo. Relațiile extinse cu Egiptul și încrederea reciprocă dintre Sadat și Ceaușescu au contribuit la semnarea Tratatului de pace israeliano-egiptean în 1979. De ce sunt acum mai puțin acceptate acțiunile de diplomație activă ale României, după ani buni de „somnolență”? Lipsa de cunoaștere a istoriei recente și eliminarea interesului național ca prioritate în fundamentarea deciziilor pot oferi o explicație cu gust amar.