Gorjean după tată, cel mai valoros poet al modernității românești posteminesciene provenea dintr-o familie care nu i-a fost familie: o va căuta, la douăzeci de ani, în mănăstire, fără succes, și o va găsi abia la patruzeci, după căsătoria cu Paraschiva și stabilirea la Mărțișor.
„Ținute la secret, frustrările copilăriei și primei tinereți răzbat în romanele Ochii Maicii Domnului și Lina. Primul poem, publicat la 16 ani în revista Liga ortodoxă a lui Macedonski, are caracter oedipian. Învață de timpuriu lecția supunerii și răzvrătirii, a scrisului subversiv, «pe sub ascuns». Arghezi contrazice mitul geniului tânăr și al artistului antiburghez, debutând editorial la 47 de ani și publicând până în anul morții, la 87. Impune astfel imaginea poetului bătrân, hâtru și gospodăros, dar având, ca alchimiștii, toate vârstele”. Aceste tușe aparent disparate conturează un portret unic articulat de criticul și istoricului literar Paul Cernat, harnic biograf al autorului „Florilor de mucigai”. Să-i dăm credit, pe urmele lui Theodorescu/Arghezi: „Primul volum - amintește Cernat - i se deschide, ironic, cu un «Testament». «Singur și pieziș», mereu în răspăr, răspopitul devenit mizantrop și cinic din nevoia frustrată de puritate umană și Divinitate, nu a fost afiliat niciunei grupări, dar a fost revendicat de toate, de la tradiționaliști la avangarde”. Magnific! „Tinerii furioși ai generației trăiriste l-au contestat, dar fără convingere. Arghezi a sfidat ideile preconcepute despre poeți și poezie, fiind scriitorul nostru cel mai greu clasabil și versatil. A învins inerțiile canonice, fiind impus, înainte de «Cuvinte potrivite», drept cel mai mare poet român după Eminescu (pentru Iorga și o parte din extrema dreaptă, Arghezi va rămâne, ce-i drept, un pornograf) și reconfirmat sub toate regimurile”.
Fiul unei mame denaturate
„Apocalipticul infern uman din «Flori de mucigai», grațiosul «Cărticica de seară», ludicul «Hore», polimorful «Una sută una poeme» ș.cl. sunt culmi ale poeziei românești dintotdeauna. Maestru al blestemelor, dar și al fabulei moderne, rival cu Ion Barbu și în materie de lirism pro-canin, Tudor Arghezi a fost un moralist atipic (vezi «Manual de morală practică»)” - mai consemna profesorul Paul Cernat. Mai mult: „Biblic și eretic, rural atras de tehnologie (fost laborant chimist, ceasornicar în Elveția și pasionat al Radioului), acest rebel modernist întors spre tradițiile autohtone, cu o forță de vrăjitor al limbajului și viziuni pe toata gama dintre miniatural și escatologic, Arghezi a fost paradoxal în toate cele. Fiu al unei mame denaturate, cu origini săsești, jurnalistul a fost condamnat în 1919 la Văcărești pentru colaborare cu ocupantul german (ca și alți apropiați ai lui Bogdan-Pitești), iar în 1943 a fost închis în lagărul de la Târgu Jiu, în urma pamfletului «Baroane» la adresa ambasadorului Germaniei naziste”. Un ziarist năbădăios, orientat (pieziș!), interesat și interesant, deopotrivă. Dar să facem loc crochiului cernatian: „Devenit, în 1948, obiect al unor campanii orchestrate de sus în «Scînteia», fostul apologet al lui Carol al II-lea a stat șase ani în carantină (Baruțu fiind chiar condamnat), iar recuperarea/oficializarea sa de către Gheorghe Gheorghiu-Dej corespunde naționalizării poststaliniste. Și de data asta Arghezi dă Cezarului ce-i trebuie și poeziei ce i se cuvine, inclusiv în hugolianul «Cântare omului» și «1907. Peizaje»”.
A cântat moartea și copilăria
În continuare: „Evitat ca model de poeții șaizeciști, Arghezi va fi recuperat mai târziu, iar acuzele revizioniste de după 1990 nu i-au afectat statura. A fost unul dintre marii noştri gazetari din secolul al XX-lea, ridicând jurnalismul la puterea artei pure. Descoperitorul lui Urmuz a lansat, în «Bilete de papagal», cei mai mulți poeți tineri ai vremii. În ce are mai puternic proza sa «swiftiană» - pamfletară și satirică în «Cimitirul Buna-Vestire» sau «Tablete din Țara de Kuty», portretistică anticlericală în «Icoane de lemn» sau concentraționară în «Poarta neagră» -, aceasta datorează mult publicisticii extraordinare”, aprecia Cernat. Ultimele remarci: „Uriaș poet al bătrâneții și morții, dar și al copilăriei, Arghezi a dat cele mai frumoase pagini de poezie și proză a paternităţii din literatura română («Cartea cu jucării» ş.a.) făcând din copiii Baruțu şi Mitzura personaje celebre (primul său fiu din prima căsnicie, Eliazar-Lotar, a fost o figură a avangardei artistice europene). O enormă arhivă personală aflată la Arad așteaptă să fie editată, iar biografia sa, spectaculoasă, își așteaptă încă un biograf pe măsură”.
Aventurile unui diacon-poet fără un sfanț în buzunar
În intervalul 1905-1910, diaconul Iosif se îndrăgostește, se iubește cu o profesoară de științe naturale și poetă, Constanța Zissu, devine tată pentru prima oară (Eliazar-Lotar avea să fie născut la Paris), leapădă hainele monahale și călătorește în Europa de Vest. Plecat în capitala Franței împreună cu Maria Theodorescu pentru a-și aduce băiatul acasă (lăsat de Constanța Zissu în grija unei doici plătite cu o sumă modică), Arghezi croiește și un plan de studii, pe care le abandonase în țară din cauza lipsurilor materiale. Ajutat de mitropolitul Iosif Gheorghian, obține o recomandare către rectorul Universității din Fribourg, în Elveția. Îl trimite pe Eliazar-Lotar la București cu bunica Maria, iar el rămâne în „Țara Cantoanelor”. Într-o scrisoare trimisă prietenului Gala Galaction, datată 11 decembrie 1905, Jean-Joseph Theodoresco, cum era semnat în pașaport, povestea: „Sunt la Fribourg de o săptămână încheiată. Am părăsit Parisul duminica trecută, mama, Eliazar, cu mine, și la Zürich, a doua zi, luni după-amiază, răpiți de un vârtej de fier s-au îndreptat către vatră. Am închis ochii, și eu, și mama; i-am deschis pe o lume streină, opăriți, grei și turburi. (…) Cheltuit-am în Paris de spetitu-m-am, tras-am de coadă pe dracu și în sfârșit suntem teferi”.
Visuri spulberate
Din păcate, neavând bacalaureatul absolvit, Arghezi nu se poate înscrie la Universitatea catolică. Va părăsi orașul după două luni, fără să renunțe la ideea de a-și completa studiile. La 3 februarie 1906, Arghezi era deja instalat la Geneva, prilej să i se confeseze din nou lui Gala Galaction: „Universitatea… am văzut-o. Dar știi cât costă taxa semestrială? La medicină 260 de lei; la Litere o să aflu poimâine când întâlnesc un agregat la universitate, român, în Științe Naturale. Intenția îmi este să fac universitatea și prepararea de bacalaureat înr-același timp, și examenele să se succeadă la vreun an de interval. În doi ani aș putea fi licențiat și în trei, cel mult, doctor. De ce râzi? Ce nu-i destul de frumos: Dr. Ion Theodorescu?”. Arghezi se lovește tot timpul de lipsa banilor și, în ciuda faptului că-i veneau o sută de lei (o dată la trei luni) de la tatăl cu care se împăcase înainte să părăsească România și încă treizeci de lei (lunar) din colecta pe care o făcea Gala Galaction printre binevoitori, poetul nu reușește să se descurce. Viața în Occident era scumpă, studiile, de asemenea. Visurile aveau să se spulbere.
Geneva, Londra, Roma
Renunță la doctorat și la Universitate, urmărind cu încăpățânare să-și ia măcar examenul de bacalaureat. În 1907 însă, când Nae Theodorescu, tatăl poetului, se recăsătorește, cei trei sute de lei pe care-i promisese fiului o dată la trei luni nu mai ajung. Pentru a rezista la Geneva, Arghezi se înscrie la Școala de meserii, unde învață meșteșugul de bijutier. „În 1908 - evocau Domnica-Mitzura Arghezi și Traian Radu în prima ediție care a cuprins scrierile complete ale poetului (Fundația Națională pentru Știință și Artă, Colecția Opere Fundamentale, vol. I, Versuri, 2017) - vizita Londra, cu intenția de a rămâne șase luni, pentru a învăța limba engleză. După o săptămână de ședere, s-a întors în Elveția dezamăgit de «mutismul» general, adoptat de englezi la auzul limbii franceze”. Englezii nu i-au intrat, așadar, la inimă. „În 1909 - mai aminteau Mitzura și Traian Radu - Arghezi a călătorit în Italia, traversând peninsula până la Messina, cu un popas mai îndelungat la Roma”. A fost o etapă fecundă pentru creația lirică. Nu și pentru studii, e adevărat…
Plăți-osanale pentru Mărțișor
În 1926, Tudor Arghezi a cumpărat un teren de 17.250 de metri pătrați pe dealul Mărțișorului, în vecinătatea închisorii Văcărești - unde fusese încarcerat - și, aspect interesant, a fost ajutat să-și finalizeze construcția casei printr-o donație oferită de Carol al II-lea. Gestul regal n-a rămas nesemnalat, Arghezi compunând versuri de o rară slugărnicie în cinstea fiului lui Ferdinand.
De la Theodorescu, la Arghezi
Ion N. Theodorescu a folosit prima oară pseudonimul Arghezi în perioada 1897-1899, când a publicat proză şi poezii în „Revista Modernă” şi „Viaţa nouă”. Și-a ales pseudonimul Tudor Arghezi îmbinând numele de familie al tatălui (Theodorescu-Tudor) cu denumirea latină a Argeşului (Argesis).
142 de ani s-au împlinit pe 21 mai 2022 de la nașterea unuia dintre cei mai valoroși poeți români, Tudor Arghezi
„Pamfletul săvârşeşte pentru artă şi compensaţiile vieţii sociale o operă de înviorare. El poate fi ori bine, ori idiot scris. O linie medie nu există”, Tudor Arghezi
„Nu e destul să fii bun. Trebuie să fii bun de ceva”, Tudor Arghezi
Ciclul de versuri simboliste „Agate negre”, publicat în revista Linia dreaptă (1904), n-a fost recuperat total nici azi