„Astăzi sămbătă Adunarea națională din București a ales Domn Țărei pe domnul Moldovei Alesandru Ioan I Cuza. Printr’această faptă se constată că dacă Frații noștri de peste Milcov au dat esemplul de simtimente patriotice antice, românii de dincoaci de Milcov au răspuns cu aceeași mărire. Demni frați de a fi uniți, ei au dovedit astăzi încă odată într’această luptă nobilă și sublimă de cele mai rari sacrifice și abnegații. Dar lăsînd la o parte simtimentele cele frumoase ce pătrund într’această faptă, ea are un interes de mare importanță pentru viitorul nației Române. Ar putea cineva zice: «Din înălțimea zilei de astăzi, se vede marele viitor al țărei»” - selectat din presa vremii, mai exact din data de 24 ianuarie 1859, acest fragment de articol îi aparține poetului Dimitrie Bolintineanu, om politic, diplomat și participant la Revoluția din 1848.
Scepticism legitim
Care au fost resorturile acestui act cântat de Bolintineanu? Își exprimă opinia profesorul Paul Cernat, apreciere văzută și dinspre lumea literară a acelor vremuri: „Constituirea statului român modern (că asta înseamnă Unirea de pe 24 ianuarie 1859) a fost o victorie a proiectului național-liberalismului pașoptist și filo-francez - triada Kogălniceanu-Ghica-Alecsandri, cu Al.I. Cuza ca reprezentant, cu Napoleon al III-lea gerant, dar și cu acordul lui Pavel Kiseleff, ca ambasador al Rusiei la Paris, și, nu în ultimul rând, cu gestul decisiv în plan extern al Cocuței Conachi-Vogoride, pe lângă «operațiunile» știute pe lângă Occident și Înalta Poartă. A existat însă, în epocă, și un scepticism legitim”. Adică? „Istorisirile politice ale lui Creangă despre Moș Ion Roată traduc destul de limpede mefiența pățită a răzeșilor față de un proiect elitist mascat. După cum a existat și o contrareacție a elitelor moldovene, alimentate sau nu din afară (plus, mai târziu, tentativa de puci a lui Nunuță Roznovanu și compania, înăbușită prompt de guvern prin Lascăr Catargiu)”.
Două capitale, un singur stat
Tot aici: „Iar în deceniile următoare a avut loc o migrație intelectuală continuă dinspre Iași («capitala culturală») spre București («capitala economico-administrativă») care va provoca multe frustrări. Evoluția revistei Viața românească le exprimă din plin. Din Moldova au pornit și marile proiecte ideologice conservatoare (Junimea), reacționare (inclusiv antisemite), dar și socialiste (Contemporanul lui Gherea ș.cl.). Liberalismul intelectual s-a închegat mai greu, dar, în fond, E. Lovinescu tot moldovean era, deși chipurile «renegat». Azi, prin părțile esențiale, Moldova a recuperat teren și s-a «rebranduit» dinamic (la antipodul multor vechi stereotipuri): vezi Polirom (n.r. - Editura Polirom), vezi FILIT (n.r. - Festivalul Internațional de Literatură și Traducere), vezi Muzeul Literaturii, vezi... și altele. De fiecare dată când ajung în liceele ieșene, constat că sentimentul apartenenței la o «capitală culturală» persistă la nivelul multor tineri. Iar eu, deși muntean caragialofil, literar vorbind mă simt, de multe ori, filo-moldovean”.
Rege al elitelor, domn al celor mulți
Mai departe: „Multe ar fi de spus și despre Al. I. Cuza, bune și rele. Mă opresc doar asupra unui aspect... de imagine. Spre deosebire de Carol I, care a fost un «rege al elitelor» (politice, culturale etc.) distant și rece, imaginea lui Cuza a fost, în conștiința publică, una de «prieten al celor mulți». În definitiv, marile reforme gândite de Kogălniceanu - secularizarea averilor mânăstirești, împroprietărirea țăranilor etc. - au început sub el, totul fiind pus, după debarcarea lui Cuza, sub controlul Sistemului (cu efecte sociale cunoscute). Nu discut acum implicațiile și oportunitățile strategice ale loviturii de stat din 1866. Spun doar că, pentru oamenii de rând, «domnitorul Unirii» și fondatorul statului român a rămas (inclusiv sub Carol) «Domnitorul (și binefăcătorul) Poporului», cu mitologia de rigoare: Vodă care-l sărută pe Ion Roată unde l-a scuipat boierul, care se deghizează la târg și-i demască pe hoți cu «ocaua mică» etc. Câteva decenii mai târziu, cel mai fidel și mai consistent continuator al gândirii lui Cuza avea să fie (în planul învățământului rural) Spiru Haret, de a cărui «moștenire» ne-am îndepărtat, din păcate”.
Cum au văzut și văd încă vecinii noștri Unirea de la 1859
Reperele Unirii de la 1859, bază solidă a Marii Uniri de la 1918, bine cunoscute (sper) astăzi de români au fost și sunt contestate de vecinii noștri - de ruși și de bulgari mai ales. Argumentele lor, elucubrate la nivel academic, sunt departe însă de realitatea istorică și bunul simț științific. Dovadă următoarele texte, tălmăcite din slavă, adunate și comentate de distinsul etnolog și traducător Gheorghiță Ciocioi: „În secolele al VIII-lea și al IX-lea, conform majorității hărților rusești - românii existau pe teritoriul pe care îl ocupă astăzi doar într-o mică măsură. În zonele subcarpatice. Veniți de nu se știe unde, într-o țară ce nu era a lor. Aici locuiau slavii (estici, vestici, sudici, aparținând hanatului/țaratului bulgar, cnezatelor rusești etc.) și avarii. Recuperarea «teritoriului rusesc pierdut» cel puțin până la Siret - cu Iași cu tot - rămâne, așadar, la ruși, «pe rol», și astăzi. Nu ține de războaiele ruso-turce de până mai ieri. Iar o astfel de viziune - a unui «acasă» al slavilor la noi - e întâlnită și la bulgari. Dar nu numai (Широкорад А.Б., Утерянные земли России. XIX-XX вв., Editura Vece, Moscova, 2012). Șocant, nu?
„Tratate” de istorie rusești
Pentru a ne putea apăra, e musai să cunoaștem ce gândesc și ce politici promovează adversarii noștri. Dar să facem loc aprecierilor-avertisment ale filologului Gheorghiță Ciocioi: „E vremea de citit/citat (din) unele «tratate» de istorie rusești. Cărți de știință, nu «fantezii» ale unor «exaltați»... Nu începem cu Cuza (ce ar fi schimbat alfabetul slav cu cel latin «din motive politice»). Nici cu românii moldoveni, care ar fi făcut parte de când lumea din Rusia - pășind țanțoși în luptă, sub Oleg, cu mai bine de un mileniu în urmă, împotriva Bizanțului”. Atunci? „Despre «regiunea pustie» de dincolo de Nistru, în care țarii ruși ar fi adus mulțime de moldoveni (nu erau localnici, așadar), ce s-au pierdut printre rușii din zona Iroslavl, strămutați acolo de Imperiu, ar fi, de asemenea, nu puțin de scris. Și mai mult despre Basarabia românească, ce a făcut parte vreme de opt ani din Novorusia după 1812 - Chișinăul, prea românesc la acea dată - nefiind socotit deloc bun de reședință. Cum Novorusia s-ar putea reîntoarce, de ce nu o Basarabie inclusă în aceasta, dacă Noua Rusie așa a fost clădită întâi!”.
„Pământuri pierdute”…
Pe îndelete: „Să vedem însă cu ce ochi au văzut rușii desăvârșirea unității naționale a românilor - unirea Basarabiei cu România din 1918. Ce spune «tratatul» - Широкорад А.Б., «Утерянные земли России. XIX-XX вв.», Editura «Vece», Moscova, 2012/«Pământurile pierdute ale Rusiei - sec. al XIX-lea și al XX-lea», Moscova 2012 - la capitolul legat de acest «ținut rusesc pierdut pentru o vreme»”. Și cităm din „tratatul” muscălesc: „Românii mințeau cu nerușinare... După unirea Basarabiei cu «patria-mamă», doar în 1919-1925 au fugit de aici 350 de mii de oameni, adică mai mult de 10% din populația ținutului. Cei mai mulți au mers în Ucraina, pe malul stâng al Nistrului, dar unii au plecat chiar și în America (în principal, în Brazilia). Prin Decretul [...] din 12 octombrie 1924 s-a format Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, cuprinzând o parte a teritoriului raioanelor Balta și Odessa din gubernia Odessa și raionului Tulcin din gubernia Podolia”.
Granițe muscălești în interiorul României
„De aici, atenție sporită!” - ne previne etnologul Gheorghiță Ciocioi: „Granițe ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești la vest și sud-vest au fost declarate linia râurilor Prut și Dunăre. Astfel, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească includea oficial Basarabia, ocupată la acea vreme de România. Malul stâng al râului Nistru, stăpânit efectiv de puterea sovietică, ocupa doar 8.288 de km pătrați. Centrul administrativ al republicii, până în 1929, a fost orașul Balta, iar în 1929-1940 - Tiraspolul. Capitala oficială a republicii rămânea însă orașul Chișinău, situat pe teritoriul Basarabiei [României]”. Din nou Gheorghiță Ciocioi: „Un «teritoriu rusesc pierdut», așadar, ale cărui granițe erau pe Prut, în interiorul României. Aceasta era Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească”.
167 de ani s-au împlinit în 24 ianuarie 2026 de la Unirea Principatelor Române (Țara Românească și Moldova), baza Marii Uniri de la 1918.
„Constituirea statului român modern (că asta înseamnă Unirea din 1859) a fost o victorie a proiectului național-liberalismului pașoptist și filo-francez - triada Kogălniceanu-Ghica-Alecsandri, cu Al.I. Cuza ca reprezentant și cu Napoleon al III-lea gerant”, Paul Cernat, istoric literar
„Deși muntean caragialofil, literar vorbind mă simt, de multe ori, filo-moldovean”, Paul Cernat, critic literar
„În secolele al VIII-lea și al IX-lea, conform majorității hărților rusești - românii existau pe teritoriul pe care îl ocupă astăzi doar într-o mică măsură. În zonele subcarpatice. Veniți de nu se știe unde, într-o țară ce nu era a lor”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Recuperarea «teritoriului rusesc pierdut» cel puțin până la Siret - cu Iași cu tot - rămâne, așadar, la ruși, «pe rol», și astăzi. Nu ține de războaiele ruso-turce de până mai ieri. Iar o astfel de viziune - a unui «acasă» al slavilor la noi - e întâlnită și la bulgari”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog