Prin ultimatumul trasat Moscovei de către Casa Albă, până vineri, 8 august, aceasta este săptămâna în care invazia Rusiei în Ucraina devine, oficial, războiul lui Donald Trump.
Cea mai puternică funcție din lume nu oferă întotdeauna opțiuni. Trump este forțat să se confrunte acum cu cel mai grav conflict din Europa de la Al Doilea Război Mondial încoace, deoarece SUA - sub conducerea predecesorului său - au fost principalul aliat și sponsor al Kievului.
Tentat pentru un timp să se retragă complet din acest conflict, liderul american a ales altceva: să impună forța propriei personalități. Mai întâi, prin promisiunea că va încheia războiul în 24 de ore, apoi, ceva mai realist, în 100 de zile.
Trump a mizat totul pe cartea relațiilor personale, apropiindu-se inițial de președintele rus - al cărui admirator se declarase anterior în mai multe rânduri - adoptându-i apoi retorica, pentru ca, ulterior, să-l critice dur pe președintele ucrainean, Volodimir Zelenski, chiar în Biroul Oval.
Și-a atacat aliații din NATO, cerându-le insistent să contribuie mai mult la apărarea Europei - iar aceștia, în mare parte, au făcut-o. A urmat apoi o diplomație greoaie, obositoare, care a produs puține rezultate concrete.
În ultimele două săptămâni însă, deciziile - și, foarte probabil, revelațiile - lui Trump au transformat conflictul din Ucraina într-o criză pe care acum dă senzația că o înțelege și în care s-a implicat în totalitate.
Șeful Casei Albe a înțeles că Putin nu vrea pace. El a mai realizat că Ucraina are nevoie urgentă de armament și a încercat să redirecționeze noi ajutoare militare către Kiev, chiar dacă fără prea mare convingere.
În plus, Trump a luat decizia, remarcabilă prin simbolistica și gravitatea ei, de a răspunde amenințărilor nucleare ale fostului președinte rus Dmitri Medvedev cu propriile avertismente atomice, sugerând repoziționarea submarinelor nucleare americane mai aproape de Rusia.
Altfel spus, în mai puțin de o lună, SUA au trecut de la suspendarea ajutorului militar pentru Ucraina, la amenințarea cu forța nucleară împotriva Rusiei.
Dilemă presantă
Acum, când termenul autoimpus pentru un acord de pace se apropie, Trump se confruntă cu una dintre cele mai grele decizii ale conflictului. El trebuie să se hotărască dacă va impune sancțiuni dure – așa-numitele tarife secundare – clienților energiei rusești, pentru a forța cu adevărat o schimbare de strategie a Moscovei.
Aceasta ar putea însemna lovituri economice serioase, inclusiv asupra unor parteneri importanți ai SUA, precum India și China.
La începutul săptămânii, Trump a anunțat că va crește tarifele pentru India, pe motiv că aceasta revinde petrolul rusesc cu profit și nu-i pasă „câți oameni sunt uciși de mașina de război rusească”.
El nu a oferit însă detalii concrete despre noile măsuri. De cealaltă parte, India nu a dat niciun semn că ar renunța la importurile de energie din Rusia.
China, la rândul său, este profund dependentă de petrolul și gazul rusesc și nu își permite, pur și simplu, să renunțe la acestea.
Pentru a evita un nou moment „TACO” - acronim pentru „Trump Always Chickens Out” („Trump dă întotdeauna înapoi”) - președintele american va fi nevoit să provoace un disconfort economic partenerilor săi asiatici, și, cel mai probabil, să resimtă, la rândul lui, pe piața americană, anumite consecințe neplăcute ale deciziilor sale.
Sau poate că liderul de la Washington va căuta o ieșire onorabilă, dacă aceasta îi va fi oferită emisarului său special, Steve Witkoff, așteptat la Moscova, săptămâna aceasta, într-o vizită oficială.
O eventuală întâlnire bilaterală cu Putin ar putea fi prezentată drept un pas spre pace. Dar chiar și o astfel de „retragere strategică” nu ar putea șterge amprenta personală lăsată de Trump asupra conflictului din Ucraina.
Potrivit cuvintelor fostului secretar de stat american Colin Powell, care s-a referit cândva la Irakul distrus de intervenția americană, „dacă Statele Unite strică ceva, atunci vina le aparține” pe veci.
Greaua moștenire
Trump nu poate avea ambele variante, iar personalitatea sa îl împinge mereu să fie în centrul oricărei decizii, captând întreaga atenție.
De la preluarea celui de-al doilea mandat, fiecare moment de cotitură, până acum, a fost legat de capriciile și alegerile sale personale.
Un președinte nu își poate alege problemele și nu poate decide ce crize îi aparțin și ce crize poate ignora. Ideologia „America First”, promovată de mișcarea MAGA, își propune să reducă implicarea globală a SUA, dar nu îi oferă lui Trump privilegiul de a-și asuma doar succesele și nu și eșecurile.
Cu excepția cazului în care șeful Casei Albe ar reduce influența globală a SUA la zero - lucru imposibil pentru o personalitate prezidențială care caută constant să acționeze, să agite și să impună - mereu vor exista crize care vor deveni, inevitabil, ale Americii.
Trump afirmă că vrea oprirea războaielor. Dorința nu este însă suficientă; războaiele nu se opresc doar pentru că cineva cere asta.
Barack Obama a moștenit conflictele din Irak și Afganistan. S-a retras rapid din primul, dar a dublat prezența militară în al doilea, fără succes. Afganistanul a devenit, astfel, războiul lui Obama, chiar dacă nu el l-a început.
La rândul său, Trump a moștenit haosul din Afganistan și l-a pasat mai departe lui Joe Biden, sub forma unei „rezolvări rapide” - care s-a transformat într-o retragere haotică, în august 2021, transformată de republicani în simbolul eșecului administrației democrate.
Acum, Trump se confruntă cu o provocare similară: o criză moștenită, dar imposibil de ignorat. Nu o poate rezolva nici prin voință, nici prin presiune.
Moartea pe câmpul de luptă, pe care o deplânge, a semănat durere și distrugere, transformând acest conflict într-un război existențial pentru Kremlin și într-o bătălie pentru supraviețuirea societății ucrainene.
Ucrainenii vor să trăiască ca înainte de 2022, fără sirene antiaeriene în fiecare noapte, dar Putin nu dorește pacea. Cele mai recente solicitări ale sale în vederea demarării unor negocieri ating un nivel maximalist, ce echivalează, în esență, cu o capitulare a Ucrainei.
Din această perspectivă, conflictul ucrainean trebuie privit ca războiul lui Trump. Este criza care definește președinția sa și întreaga eră post-11 septembrie.
Deznodământul acestui război va modela securitatea europeană și agresivitatea Chinei în următorul deceniu.
China înțelege asta și pare să aibă nevoie ca Rusia să câștige. Europa a înțeles, de asemenea, și se înarmează pentru ca Moscova să nu vadă în slăbiciunile continentului o oportunitate pentru viitoare invazii.
În următoarele zile, întreaga planetă va afla dacă și Trump înțelege acest tablou și este dispus să ia decizii incomode, cu toate consecințele care decurg din asta.