- Jurnalul: Se stabiliseră (în trena Tratatului de la Trianon) criterii ferme și în legătură cu armata pe care avea voie s-o întrețină Ungaria. Au respectat vecinii noștri acest amendament? Peste nici două decenii dădeau buzna din nou, jefuind și ucigând în Transilvania. Și uite așa ajungem la un alt tratat, pardon, dictat, rușinos pentru politica instrumentată de regele Carol al II-lea…
- Vasile Pușcaș: Cum era și normal, Aliații au acordat o atenție aparte clauzelor militare din tratatele de pace, ceea ce e de înțeles deoarece se încheia războiul și se căutau soluții ca fostelor state agresoare, între care se număra și Ungaria, să li se limiteze posibilitățile revanșarde. Ca atare, Tratatul de la Trianon prevedea ca, în termen de trei luni de la semnarea acordului, să înceapă demobilizarea generală a armatei Ungariei, erau interzise formațiunile paramilitare, iar viitoarea armată ungară urma să fie compusă din maxim 35.000 de persoane (de la un total de 115.000).
Dușmanii Ungariei - fără număr, fără număr…
- 35.000 pare astăzi un număr foarte mare.
- În plus, s-a admis ca producția de armament să fie realizată doar într-o singură întreprindere, fiind total interzisă fabricarea de tancuri, mașini blindate etc. Au mai existat și alte clauze limitative și s-a creat o Comisie Aliată de Control care trebuia să verifice respectarea acelor prevederi. Chiar din faza proiectului de tratat, partea ungară a considerat că astfel de prevederi erau umilitoare și că urmăreau slăbirea Ungariei în fața statelor pe care le considera a fi inamice…
- Printre care și România, nu?
- România, Cehoslovacia, Iugoslavia…
Comisia (oarbă) de Control a Aliaților
- Ce de inamici avea abia creatul stat Ungaria…
- Revenind la Tratatul de la Trianon… Cu câteva luni înainte să fie semnat a fost numit ca guvernator al Ungariei tocmai un militar, fostul amiral din armata imperială Horthy Miklos. Printr-o lege din 1922, având obiectivul aplicării clauzelor militare ale Tratatului, s-a simulat o riguroasă urmare a prevederilor acordului, astfel încât Comisia Aliată de Control să fie mulțumită. În realitate, chiar sub privirile membrilor respectivei Comisii Aliate, în loc de o întreprindere de armament au continuat să funcționeze patru.
- Ce mai Comisie, ce mai control!
- Chiar în anul următor (1923) a fost creată și mișcarea levente, prin care tineretul era pregătit pentru activități militare. În secret, s-au perpetuat locurile și acțiunile de dezvoltare a echipamentelor militare noi. Iar în contextul anului 1927, guvernul de la Budapesta a propus o lege de amendare a normativului din 1922, practic eliminând prevederile restrictive militare ale Tratatului de la Trianon. După o lună și jumătate a fost desființată și Comisia Aliată de Control. Urmarea: dezvoltarea și modernizarea armatei ungare a putut continua la scenă deschisă, iar într-un deceniu efectivul ei s-a triplat. Ceea ce însemna că politica revizionistă și revanșardă a Ungariei avea și instrumentul aplicării ei în teren, așa cum s-a întâmplat și în Transilvania de Nord, după acapararea acelui teritoriu al României, în septembrie 1940.
Vestul și „politica diferențierii”
- Până la urmă, Aliații le-au permis ungurilor să facă ce vor. Dar să-i mai lăsăm pe unguri, și asta în ciuda faptului că ei nu ne slăbesc deloc... Tratatul de la Trianon recunoștea granițele României, ale Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, ale Cehoslovaciei și să ne oprim un pic aici. Toate aceste trei formațiuni erau, de fapt, trei federații, dintre care doar una - România - a rezistat probei timpului. De ce credeți că s-au surpat celelalte două - Iugoslavia, după războaie sângeroase, de uzură, iar Cehoslovacia în urma unui „divorț de catifea”? Le-a lipsit unitatea de limbă, culturală, ori altele au fost cauzele? Până la urmă, și Croația, și Slovacia și-au obținut independența după 1990...
- Răspunsul la această temă ar putea fi foarte vast, dar eu mă voi mărgini doar la expunerea sintetică a unui aspect care ar merita să fie analizat atent și în zilele noastre. De la mijlocul anilor ’80 ai veacului trecut, Vestul a insistat cu un tip de „politică a diferențierii” care să faciliteze destructurarea fostului bloc comunist, la care au încurajat și o componentă națională. Aceasta a dat prilejul revigorării etnicismului în politica din zona Europei Central-Sud-Estice, în câteva state fiind readus în prim-plan naționalismul specific secolului al XIX-lea. De aceea, în statele pe care le-ați menționat, ieșirea din comunism a fost însoțită cu o repetată mișcare de autodeterminare națională, preluată și din memoria anului 1918, tocmai datorită faptului că respingerea regimurilor comuniste s-a făcut și sub falduri naționaliste, având „binecuvântarea” Occidentului.
Țara fără lideri (cu viziune)
- Chiar așa, să ducă Occidentul de nas atâtea popoare?
- În Ungaria, de pildă, au proliferat atitudinile anti-trianonice tot ca urmare a recrudescenței naționalismului cu accente hungariste. În România, etnicismul în politică era o emanație-reacție a Budapestei spre comunitatea minoritară maghiară, iar aici eliminarea regimului comunist s-a petrecut preponderent prin respingerea liderilor partidului comunist și a regimului acestora. Naționalismul din România a fost pus pe seama lui Nicolae Ceaușescu, iar puseuri etniciste au existat doar în jurul amintitei minorități etnice, fără a avea putere secesionistă și fără a fi îmbrățișate de liderii politici post-1989 de la București. Nici măcar reverberațiile etniciste de la Chișinău nu au fost capabile să creeze în România proiecte de reconfigurare național-statală. De altfel, România este probabil singurul stat din zonă care a intrat în perioada post-1989 cu o garnitură de lideri care nu aveau o viziune transformativă a societății românești, doar pe parcursul anilor următori limpezindu-li-se programele politice postcomuniste.
Strigoii războiului survolează estul Europei și Balcanii
- „Garnitura” eșalonului doi din PCR…
- În felul acesta ne-am întărit renumele de „supraviețuitori”! Iar astăzi, etnicismul în politică este prezent în regiunea imediat învecinată a României și Uniunii Europene, atât în estul acestora cât și în Balcani. Și trebuie să-i dăm dreptate lui Robert Kaplan, care avertiza că etnicizarea politicii în aceste zone va readuce „strigoii” conflictualității și războaielor pe scena istoriei contemporane. Constatăm că acei „strigoi” continuă a survola zona Balcanilor, iar în conflictul ruso-ucrainean deja s-au dezlănțuit. Dovadă că actualii lideri politici sunt dispuși doar să dea interpretări proprii Istoriei, iar nu să învețe corect lecțiile Istoriei.
- Mai rezistă statul național (ca adăpost al unui popor/neam și al valorilor lui), stimate domn, ori se va degrada până la dispariție, lăsând loc (con)federațiilor, suprastructurilor politice? Ce scenarii întrevedeți? Există vreunul de care să ne temem?
- Națiunea este un fenomen istoric european, deși astăzi termenul este folosit pe tot întinsul globului. Substanța și înțelesul acestui concept a avut descrieri și definiri diferite, în funcție de epoci istorice, locuri, culturi. În Europa a dat și osatura statului modern, fiind constituite state naționale. Aceste formațiuni statale au evoluat mereu, au cunoscut transformări, noi atribuții și caracteristici. Tocmai spuneam că, după Primul Război Mondial, a fost pusă cu mai multă pregnanță în fața statului național dimensiunea internațională. Iar astăzi chiar suveranitatea națională și statală nu este concepută fără precizările mereu sporite ale atribuțiilor în arena internațională. Majoritatea teoreticienilor actuali ai statului și relațiilor internaționale continuă să vadă statul-națiune ca un actor de maximă importanță și pentru etapele următoare de evoluție a societății.
Realitatea care ar trebui să ne dea de gândit
- Nici nu cred că s-ar putea altfel în amalgamul etnic numit Europa.
- Statul național nu a fost o piedică nici în calea fenomenului integrării. Dimpotrivă, a fost cel mai eficient partener în construcția de noi formațiuni și organizații regionale ori cu obiectiv integraționist, precum Uniunea Europeană. Doar politicieni nepricepuți și cu pofte nemăsurate de putere consideră că structuri confederale sau chiar federale nu pot coexista cu fundalul realității naționale sau al statelor-națiuni. În ultimele trei decenii s-a dezvoltat tot mai intens interacțiunea partenerială între state, ceea ce dovedește că acest tip de relaționare nu diminuează rolul și capacitățile statelor naționale decât atunci când liderii acestora nu sunt capabili să înțeleagă și să gestioneze simetriile și asimetriile interdependențelor regionale și globale. Context în care competențele și responsabilitățile liderilor politici și statali trebuie să arate certitudini mai pretențioase și complexe! Integrarea și interdependențele nu sunt considerate amenințări decât în statele și societățile menținute în stare de slăbiciune și subdezvoltare, pentru liderii interesați doar de propria devenire, iar nu de dezvoltarea comunităților pe care s-au angajat să le guverneze. Vedem aceste lucruri chiar în zilele noastre când unii lideri nu mai sunt preocupați decât de viitorul lor imediat și nicidecum să traseze o cale de durată a evoluției. Această situație fiind cea care ar trebui să ne dea de gândit, să ne inducă anumite temeri, dar și imboldul de a ieși din astfel de băltire politicianistă.
Supraviețuitori
- Așadar, statul-națiune rezistă. Care credeți că sunt, astăzi, marile atuuri ale României? Dar cele mai mari carențe?
- Cele mai mari atuuri actuale ale României pot reieși din maximizarea valorificării potențialului propriu în contextul apartenenței țării la NATO și Uniunea Europeană. Acum două decenii, România a intrat în NATO și a încheiat negocierea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană (aprobat de Consiliul European în 17 decembrie 2004, făcând posibilă aderarea la UE, în 2007). Atunci a fost ocazia ca procesul de dezvoltare a României să o ia în sus cu maximă viteză și intensitate. Din păcate, liderii politici români din ultimele decenii nu au avut o astfel de preocupare, iar avantajele includerii noastre într-o puternică Alianță politico-militară și o construcție integraționistă de succes au venit doar ca rod al contagiunii cu instrumentele și politicile acestora, iar nu ca urmare a atitudinii programatice a unui stat activ și dinamic care vrea să-și maximizeze șansele de dezvoltare. Ne-am menținut în aceeași modestă postură de „supraviețuitori”!
- Suntem, parcă, sortiți să irosim șanse istorice.
- Iar actualmente vedem că aceste șanse sunt tot mai relaționate capacităților de renovare ale amintitelor organizații care-și îndreaptă majoritatea resurselor către strategii contextuale europene și internaționale pe care liderii de la București ori nu le înțeleg, ori nu sunt interesați de oportunități pentru cetățenii României. Ceea ce mă face să consider că cea mai mare vulnerabilitate a societății românești de astăzi este calitatea leadershipului României.
O carte nouă în toamnă
- Ultima curiozitate: ce planuri editoriale (personale) aveți? Pregătiți vreo carte nouă?
- Ce bine era dacă începeam și sfârșeam cu această întrebare! Da, lucrez chiar acum la un volum despre o componentă a diplomației occidentale în relație cu România, la sfârșitul anilor ’80 - începutul anilor ’90 (secolul al XX-lea). Sper să reușesc a trimite editurii manuscrisul în toamna acestui an. Și pentru că acum se agită Uniunea Europeană și câteva state să deruleze negocieri de aderare, îmi revăd fișele bibliografice și de observație directă referitoare la aderarea României la Uniune, cu gândul să vin cu o reconstituire istoriografică a acestui proces. Cândva, undeva, cumva.
- Mulțumesc pentru timpul și lecția acordate, stimate domnule profesor Vasile Pușcaș.
- Sper să fie de folos, domnule Saiu.
Istoric-diplomat de marcă
Profesor la Universitatea Babeș-Bolyai, cercetător la Institutul de Istorie „George Barițiu” și membru corespondent al Academiei Române, Vasile Pușcaș este (și) expert în relații internaționale, reputat fost diplomat. În perioada 2000-2004 a fost negociator-șef al României pentru aderarea la Uniunea Europeană. A absolvit studii de istorie și științe sociale și a obținut titlul de doctor în istorie la Universitatea Babeș-Bolyai. A scris nenumărate cărți și lucrări științifice, amintim câteva: Alma Mater Napocensis - Idealul universității moderne (1994), Al Doilea Război Mondial. Transilvania şi aranjamentele europene. 1940-1944 (1995), Pulsul istoriei în Europa Centrală (1998), Căderea României în Balcani (2000), Relații internaționale contemporane (2003), Speranță şi disperare Negocieri româno-aliate, 1943-1944 (1995, 2003), Universitate-Societate-Modernizare (1995, 2003, 2019), Negociind cu Uniunea Europeană, 6 volume (2003-2005), România: de la preaderare la postaderare (2008), Dictatul de la Viena, Transilvania și relațiile româno-ungare (1940-1944) (2020), Keith Hitchins: The Historian’s Honesty/ Onestitatea istoricului (2021), Istoria din cotidian (2021), Românii în Uniunea Europeană (2022).
„De la mijlocul anilor ’80 ai veacului trecut, Vestul a insistat cu un tip de politică a diferențierii care să faciliteze destructurarea fostului bloc comunist, la care au încurajat și o componentă națională”, Vasile Pușcaș, istoric
„Nici măcar reverberațiile etniciste de la Chișinău nu au fost capabile să creeze în România proiecte de reconfigurare național-statală”, Vasile Pușcaș
„România este probabil singurul stat din zonă care a intrat în perioada post-1989 cu o garnitură de lideri care nu aveau o viziune transformativă a societății românești”, Vasile Pușcaș
„Doar politicieni nepricepuți și cu pofte nemăsurate de putere consideră că structuri confederale sau chiar federale nu pot coexista cu fundalul realității naționale sau al statelor-națiuni”, Vasile Pușcaș
„Ne-am menținut în aceeași modestă postură de supraviețuitori!”, Vasile Pușcaș, istoric
„Liderii de la București ori nu le înțeleg, ori nu sunt interesați de oportunități pentru cetățenii României”, Vasile Pușcaș, istoric
104 ani s-au împlinit în 4 iunie 2024 de la semnarea Tratatului de la Trianon, act care a validat internațional România Mare