Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
PIB-ul României a crescut de la 41 de miliarde de euro în anul 2000, la 61 în 2004, s-a accelerat brusc la 142 de miliarde până în 2008. După care corecția din anul de recesiune 2009 a fost de mici dimensiuni dacă luăm în calcul că PIB-ul s-a ajustat la 120 miliarde, iar apoi a urcat la 150 de miliarde de euro în 2014 și la peste 200 de miliarde în 2018 - 2019.
Coincidența face însă ca în paralel cu PIB-ul să fi crescut și prețul activelor imobiliare. Oare de ce? Pentru că atunci când prețul unui activ se mărește, el poate fi pus garanție la bancă și se obține pe baza lui credit. Apoi cu banii împrumutați se cumpără alte active și prețul imobilelor urcă mai abrupt. Iar, la sfârșit, ce să vezi? PIB-ul “explodează”!
Sigur, în discuție nu trebuie uitat de cursul de schimb. O rată în scădere stimulează liniile de credit de la banca-mamă la subsidiare - pe care metodologia le include în categoria investițiilor - să devină împrumuturi interne, pentru a se vedea limpede pe baza căror lichidități a urcat prețul activelor. Așadar ce a umflat PIB-ul României? Emisiunea de monedă, pe seama garanțiilor supraevaluate.
A venit însă anul 2009. PIB-ul ar fi trebuit să se întoarcă spre nivelul de echilibru din 2004, în lipsa finanțării din exterior. Numai că s-a inventat Programul Prima Casă care să conserve prețul activelor, ceea ce a limitat corecția PIB...
Iar faptul că activele imobiliare sunt încă supraevaluate se vede când privim spre creditele neperformante, pe care o bună perioadă de timp băncile mai mult le-au reeșalonat, decât au executat garanțiile. Deci, diferența între cât de mare e PIB-ul și cât de mic ar trebuie să fie, se ascunde în sistemul bancar.
Și, firește, că la un PIB plasat în limitele decenței s-ar vedea că veniturile fiscale nu reprezintă sub o treime, ci se găsesc peste media UE, că suntem supraîndatorați, nu subîndatorați, că deficitul bugetar a fost mult mai mare în ultimii ani...
Cred că am reușit să dezleg “misterul” din spatele veniturilor fiscale mari, care par mici, ce problemă mai rămâne în dispută e dacă respectivele venituri trebuie să se plaseze la peste 50% ca în economia Franței sau la o treime ca la “concurența” din Irlanda/Polonia.
Jürgen Stark, fost membru al board-ului executiv al BCE obișnuia să spună că: “Guvernele europene riscă să împărtășească soarta dinozaurilor, dacă nu își reduc cheltuielile publice”.
El era de părere că statele ar putea avea cele mai bune evoluții-economice și sociale în cazul în care cheltuielile totale, care includ datoriile, s-ar situa între 30% și 35% din PIB.
