Generalii reacţionari, în vizorul comuniştilor

În mai 1948, guvernanţii comunişti au organizat un mare proces al ofiţerilor superiori care fuseseră apropiaţi ai Partidului Naţio­nal-Ţărănesc.

Procesul ofiţerilor anticomunişti

În mai 1948, guvernanţii comunişti au organizat un mare proces al ofiţerilor superiori care fuseseră apropiaţi ai Partidului Naţio­nal-Ţărănesc. Foarte mediatizată de presa regimului, acţiunea avea sco­pul de a intimida corpul militarilor de carieră, care fusese “comprimat” pentru a face loc adepţilor Moscovei.

Regimul comunist a urmărit controlarea activităţii mi­litarilor de carieră încă din primele luni după 23 august 1944. Primii vizaţi au fost ofiţerii care au condus frontul de Est, dar mai ales cei implicaţi în deportarea şi masacrarea evreilor din Transnistria şi de la Odessa. În perioada martie 1945-iunie 1946, au fost înfiinţare “tribunale ale poporului” pentru cei vinovaţi de crime împotriva evreilor, fiind condamnate 187 persoane, majoritatea militari. Ofiţerii superiori care nu au fost găsiţi vinovaţi de crime de război pe frontul de Est, dar care participaseră la lupte, au fost şi ei treptat îndepărtaţi din armată, sub diferite pretexte. Unii au simţit pericolul, îndreptându-se spre grupările politice.

CERCUL PROFESIONAL MILITAR AL PNŢ. În mai 1948, la Tribunalul Militar Bucureşti a avut loc un mare proces al “ofiţerilor ţărănişti”, acuzaţi că aveau gânduri de “răzvrătire” şi de “insurecţie armată”. Aceştia făceau parte din Cercul Profesional Militar al partidului lui Iuliu Maniu, înfiinţat cu scopul de a face propagandă prin­tre militarii de carieră.

Citește pe Antena3.ro

Silviu Prigoană a fost înmormântat azi. Mesajul transmis de familia acestuia

După 6 martie 1945 ţărăniştii au reorganizat Secţia militară a partidului, existentă încă din 1926, în vederea atragerii personalului demobilizat, dar şi a ofiţerilor superiori nemulţumiţi de puterea Moscovei în România. La 19 august 1946, Guvernul Groza a făcut o reformă a Armatei prin care mai mulţi militari de carieră au fost “deblocaţi” arbitrar. O delegaţie a acestora a înaintat un memoriu lui Emil Haţieganu, reprezentantul PNŢ în guvern, fără să poată obţine ceva. Conştienţi de pericol, unii dintre ei au încercat să obţină protecţie politică. Astfel, 486 ofiţeri superiori trecuţi în rezervă s-au înscris în Secţia militară a PNŢ (care în octombrie 1946 şi-a schimbat numele în Cercul Profesional Militar al PNŢ).

Partidul a devenit interesat de acest Corp o dată cu modificarea legii electorale, prin care militarii aveau drept de vot. După alegerile falsificate, din noiembrie 1946, Corpul Profesional Militar al PNŢ s-a alăturat efortului partidului de a solicita noi alegeri. Însă opiniile lor nu au fost luate în seamă de guvernanţi. După desfinţarea partidului, în iulie 1947, membrii Corpului Profesional Militar al PNŢ încep să fie arestaţi. Doi dintre aceştia, col. Ştefan Stoika şi lt-col. Dumitru Stătescu, sunt judecaţi în “procesul marii trădări naţionale” din octombrie-noiembrie 1947, acuzaţi fiind că au “creat şi condus organizaţii militare conspirative”.

“TRĂDĂTORII”. În mai 1948, proaspătul “regim popular” a organizat un proces şi pentru restul ofiţerilor superiori apropiaţi PNŢ-ului. “Lotul” a fost compus din 18 persoane, printre care şi trei civili acuzaţi că au “complotat” împreună cu militarii. La ordinul lui Gheorghe Pintilie, procesul lor a fost judecat de Tribunalul Militar Bucureşti. Aşadar, regimul actului de justiţie a fost strict, fără ca civilii să poată participa la dezbateri. Unii dintre inculpaţi s-au plâns în timpul procesului că au fost bătuţi sau că le-au fost falsificate declaraţiile. Apărătorii au fost numiţi din oficiu, fără a putea să consulte dosarul acuzării. Foarte mulţi martori doriţi de inculpaţi nu au fost chemaţi oficial. Unii erau, de asemenea, arestaţi sau condamnaţi şi nu au fost aduşi în sala de judecată.

La 27 mai 1948, Tribunalul Militar Bucureşti a emis sentinţa pentru “lotul” ofiţerilor ţărănişti. Acuzaţiile au fost din cele mai grave: “Complot de răzvrătire şi insurecţie armată”, “crimă de înaltă trădare prin credinţă”, “delictul de omisiune a denunţării complotului” etc. Pedepsele au variat între 4 luni şi 7 ani, cu o singură achitare, Florica Spi­rescu. Pedepsele maxime le-au pri­mit gen. Negri, Zorzor, Stoika, Gheor­ghiu şi cpt-cdor. Mocanu. Primii trei ofiţeri superiori amintiţi au şi murit în detenţie, atât din cauza tratamentului, dar şi a unor boli avansate de care sufereau.

Rezistenţa

Procesul ofiţerilor “reacţio­nari” din mai 1948 nu a fost sin­gu­rul în care au fost implicaţi militari de carieră ce se opuneau co­munismului. În noiembrie 1946, avusese loc un alt proces me­diatizat, al Mişcării Naţio­na­le de Rezistenţă (MNR). Conform documentelor Siguranţei, Mişcarea Naţională de Rezisten­ţă ar fi fost creată de către gene­ralul Aurel Aldea în toamna anului 1945, după declanşarea gre­vei regale de către Mihai I. Ge­ne­­ralul Aldea comandase între 1935 şi 1940 diviziile 11 şi 4 in­fanterie şi Corpul 2 armată, iar în zilele căderii Basarabiei (iunie 1940) negociase cu sovieticii con­di­ţiile retragerii. Nu era agreat de Ion Antonescu, care l-a trecut în rezervă în 1941. După 23 au­gust 1944 a fost pentru o perioa­dă ministru de Inter­ne în Gu­ver­nul Sănătescu, in­trând în con­flict cu Partidul Co­munist şi apropiindu-se de PNŢ. În vara anului 1945, Siguranţa îl urmă­rea deja pentru “infracţiu­nea” că ar fi organizat mişcarea de rezistenţă la comunizare a par­tidelor “reacţionare”. Ar fi avut legături cu mai multe for­ma­ţiuni clandestine, precum “Gra­­iul sân­ge­lui”, “Grupul înarmat Sinaia” şi “Haiducii lui Avram Iancu, Di­vizia Suma­ne­lor Negre”. Pentru a spori “pericolul”, Siguranţa a consemnat în documentele sale că gen. Aldea ar fi condus aceste organizaţii, fiind şeful unei Miş­cări Naţio­na­le de Rezistenţă. Însă legăturile dintre cele trei grupări clandestine şi Aurel Al­dea nu au fost însemnate. Gene­ralul Al­dea a fost arestat la 27 mai 1946. În “lo­tul” său au fost incluşi pes­te 100 de militari şi civili, dintre care mulţi nu aveau nici o legă­tu­ră cu vreo activitate de re­zis­ten­ţă. Procesul s-a judecat între 11 şi 18 noiembrie acelaşi an, in­culpaţii fiind prezentaţi de pro­pa­ganda regi­mu­lui ca “reac­ţio­nari contra or­dinii democratice”. Gen. Aldea a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, murind în Penitenciarul Aiud la 17 octombrie 1949.