Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Emil Lungeanu - romancier, eseist, poet, autor de piese de teatru, critic la revista Uniunii Scriitorilor. Conform referințelor, este cel mai versatil scriitor român, manifestându-se în toate genurile și speciile literare. Conform prietenilor, este rafinat, nonconformist, elegant și plin de umor. Dar haideți să vedem cum se vede pe sine însuși Emil Lungeanu, autorul unui roman incitant - Jocul -, volum care poate fi regăsit la difuzorii de presă începând de mâine împreună cu Jurnalul. Cartea urmărește un personaj pe care un joc cibernetic îl subjugă și îi creează dependență astfel încât se ajunge de la incitare la crimă, cu consecinţe politice la scară europeană.
Jurnalul: Cartea ”Jocul” pare că are un scenariu demn de Hollywood. Care e mesajul?
Emil Lungeanu: Zice-se că Lydia, regatul primelor monede din istorie (actuala Anatolie vestică), ar fi fost cucerită de Xerxes I şi transformată în satrapie nu pe calea armelor, ci printr-un şiretlic: deschizându-le lydienilor casele de jocuri, străbunicuţele cazinourilor din ziua de azi - şi că de acolo s-ar trage latinescul ludens. Ei bine, deşi de atunci încoace au trecut peste 25 de veacuri, luarea în stăpânire şi controlul asupra gloatei cu „pâine şi jocuri”, memorabila metonimie a lui Juvenal, continuă să funcţioneze la fel de eficient precum, să zicem, ceaiul cu bromură din cazărmile de odinioară primit de noi, ăştia de prin partea locului, în anii când mai făceam încă stagiul militar. Fiindcă homo ludens a evoluat doar tehnologic între timp, iar dependenţa lui de jucăriile astea tehnologice tot mai relaxante creşte pe măsură ce ele îţi iau de pe umeri povara propriului cap. Nici nu e de mirare că Asociaţia Americană de Psihiatrie a echivalat cu consumul de droguri jocurile de noroc şi a adăugat pe lista dereglărilor mintale dependenţa de jocurile pe internet (ba chiar şi aşa-numita „selfitis”, obsesia autofotografiei), ajunsă până la delir în state precum Coreea de Sud ori China. Poate vă este cunoscut cazul acelui adolescent chinez care, după ce a jucat World of Warcraft timp de o zi şi jumătate fără întrerupere, s-a aruncat pe geam lăsând în urmă un bilet cum că vrea să se alăture războinicilor din jocul cu pricina. Tot ca o foaie de observaţie clinică, deci, poate fi citit şi cazul personajului meu căzut în capcana unui asemenea joc cibernetic, în cele din urmă delirul de persecuţie ajungând să facă din el duşmanul de moarte al celui mai apropiat prieten, iar asta cu consecinţe politice la scară europeană.
Manipulările din carte se regăsesc și în viața reală? E societatea actuală o sursă de inspirație sau scrierea e pură ficțiune? Suntem conduși din umbră?
Dacă manipulările de acest gen se poartă şi în societatea actuală, ziceţi? Mai e vorbă!? Demagoghia însemna pentru greci, literal, „arta conducerii poporului”. Dacă aş fi absolut convins că orice politician ajuns la guvernare se scoală dimineaţa cu grija şi nerăbdarea de a-mi face viaţa mai bună mie, muritorului de rând, ar însemna că nici eu nu mor de prea multă sănătate mintală.
Acțiunea se petrece în Irlanda. De ce?
Deoarece pe noi, cei din extrema răsăriteană a continentului european, ne leagă de acest exotic satelit al periferiei occidentale poduri celtice străvechi. În plus, acordul de încetare a focului din 1994 şi negocierile referitoare la dezarmarea Armatei Republicane Irlandeze din 1999 erau subiecte de primă pagină în presa europeană atunci când am scris prima versiune a romanului, adică mai înainte (nota bene) de atentatele din septembrie 2001.
Poezie, roman, teatru, antologie, critică. Cum vă alegeți următoarea lucrare?
N-o alegi tu, te alege ea pe tine. Cărţile se scriu singure pe propria-ţi piele, restul e doar transcriere. Chiar şi faptul divers poate fi de ajuns pentru a-ţi aduce plocon un întreg roman ori vreo piesă de teatru. Cazul garsonierei „blestemate” din ”Enigma”, bunăoară, ai cărei locatari tot săreau pe geam în mod inexplicabil, mi-a fost furnizat de o ştire rătăcită prin paginile ziarelor - metoda lui Nenea Iancu. Povestea din ”În ostrov la marea albă” a venit şi ea pe lume graţie unei cărţi achiziţionate de la un anticariat, între paginile căreia mi-a fost dat să găsesc, în original, câteva scrisori ale amiralului Negoescu, comandantul flotei fluviale române în Primul Război Mondial.
Sunteți considerat un scriitor total, care se manifestă în toate genurile și speciile literare. Ce presupune acest lucru? Cunoștințe din toate domeniile?
Gurile rele ar răspunde că, pentru o aşa diversitate, îţi trebuie doar talentul de a fi împrăştiat. De fapt însă, clasificarea genurilor şi speciilor literare e o falsă problemă. Dacă ai noştri clasici făceau schiţă, povestire sau nuvelă, azi se poartă evaziv genericul „proză scurtă”, dar cât de scurtă ar trebui ea să fie nu se ştie. În ciuda formaţiei mele de romancier şi a polimorfismului pe care-l practic cu nonşalanţă în comentariul literar, încă sunt etichetat de mulţi drept „critic”, luându-mi pesemne prea în serios cronicile pe care trebuie să le public lunar în calitate de redactor al revistei ”Luceafărul de dimineaţă” a Uniunii Scriitorilor, deşi aia e sarcină de serviciu. Dar ce critic normal la cap scrie întregi monografii în versuri sau ca pe o piesă de teatru antic? Recenzia ”Jurnalului secret” al lui Alex Ştefănescu i-am scris-o şi eu tot diaristic, contaminat de umorul său viral. La ultima ediţie a festivalului de la Alexandria & Siliştea-Gumeşti, mi-am prezentat comunicarea despre Marin Preda sub formă de anunţ la mica publicitate, ba încă rostită pe două voci, ca la operetă. Ei bine, ce diagnostic literar mai poţi pune unor asemenea trăsnăi ?
De ce nu ați vrut să mergeți pe cărarea bătătorită de alții? Nu era mai ușor? Sau e mai incitant?
De vină e doar Robert Frost, cu al său ”Road Not Taken”. Când i-am citit prima oară faimosul poem, mi-am zis încântat: Uite, dom’le, un nonconformist la fel ca mine, îmi place ce zice ăsta aicea! Deh, cine se-aseamănă se-adună. De ce să apuc eu pe căi deja bătătorite de alţii? Dacă ne-am văzut astăzi scăpaţi de peşterile epocii de piatră, de legea junglei, de sclavie, de rugurile întunericului medieval, de ciuma neagră, verde, roşie etc. este pentru că s-au mai găsit şi câte unii care să se împotrivească (fie şi cu preţul vieţii) curentului, inovând, îndrăznind să nu meargă pe urmele celor mulţi.
Ce carte v-a impresionat cel mai mult?
Cea mai nepremiată capodoperă a lui Buzzati : Il deserto dei Tartari.
Ați reușit să creați ”teatrul fără nici un personaj”, cu piesa ”Eine Kleine Nachtmusik. Ce înseamnă?
Ideea acestui paradox mi-a venit în urmă cu vreo zece ani, la un pahar de vorbă cu Horaţiu Mălăele de ziua mea, într-o seară după un spectacol cu Sunt un orb. El se gândea să punem la cale un happening la Teatrul de Comedie Bucureşti, pe care să-l monteze şi să-l joace direct în stal cu spectatorii, lăsând scena goală. M-am întrebat atunci ce-ar fi dacă, fără să-i mai implici pe spectatori, te-ai folosi de teatru şi de public ca de două entităţi intrate în conflict. Că doar se ştie, este de ajuns să-i sune unuia telefonul pentru ca spectacolul să se mute de pe scenă în sală. Eu însă am plasat incidentul mai înainte de începerea reprezentaţiei, făcându-l să dea peste cap programul serii – şi astfel am ajuns la miniatura Eine Kleine Nachtmusik. Dar cu regia şi sonorizarea unui atare spectacol, e altă poveste, se-nţelege !
Ce sfaturi aveți pentru tinerii scriitori români?
Slavă ţie, Sfinte Anton Pavlovici, că m-ai scutit deja de povara unui răspuns: „Unui om deştept îi place să înveţe. Unui prost - să înveţe pe alţii”.
De ce să cumpere oamenii romanul ”Jocul”?
Deoarece Jurnalul este un cotidian serios, căruia nu-i arde de joacă. Nu e oare destul?
Ce faceți când nu scrieți?
Când nu scriu, citesc ce scriu alţii. Nu neapărat ce scriu alţii despre ce scriu eu.
Cum își câștigă existența un scriitor?
Scriitorul îşi câştigă existenţa într-un singur fel: prin posteritate.
