Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cel mai recent masacru din istoria Americii a reaprins disputa legată de regimul armelor și munițiilor. Pe bună dreptate: mama ucigașului Adam Lanza se pregătea de sfârșitul lumii, colecționând arme de foc, pe care fiul său le-a folosit pentru a o ucide, după care a împușcat mortal 26 de persoane, dintre care 20 de copii, majoritatea de 6-7 ani. Unii dintre copii au fost loviți de 10-11 gloanțe.
Dar Liza Long, muzician și scriitor, consideră că principala problemă a Americii nu sunt armele, ci sistemul de sănătate, care nu permite tratarea corespunzătoare a copiilor cu nevoi speciale. Într-o emoționantă pledoarie intitulată „Sunt mama lui Adam Lanza”, Liza Long descrie experiențele terifiante cu unul dintre cei patru copii ai săi, care suferă de o maladie psihică necunoscută. Foarte inteligent și cu un comportament normal în majoritatea timpului, copilul are accese de furie extremă, când pierde orice urmă de rațiune și de compasiune, fiind în stare să își facă rău sie și celor dragi, cărora le vorbește înfiorător, cu cel mai josnic limbaj imaginabil.
În mod normal, locul fiului Lizei Long ar fi trebuit să fie într-un spital psihiatric, cu personal pregătit pentru educarea și controlul unor asemenea „exemplare”. Dar, în Statele Unite, așa ceva nu există pentru oamenii de rând. Doar milionarii își pot permite un asemenea tratament.
În aceste condiții, singura soluție este depunerea unei plângeri penale, prin care părintele să își acuze copilul de comiterea unei infracțiuni (se întâmplă, adesea, ca persoanele cu nevoi speciale să comită fapte ce pot fi încadrate ca infracțiuni). Astfel, copilul respectiv este închis într-o închisoare pentru minori, dotată cu spital, unde tratamentul este gratuit... Este o formă absurdă de „furt al propriei căciuli”, care face ca numărul persoanelor cu probleme mintale din închisorile americane să se dubleze, de la an la an. În acest moment, 56% dintre deținuții din SUA au deficiențe mintale tratate ca atare.
Pe de altă parte, nu toți părinții sunt capabili de un asemenea sacrificiu și preferă să se chinuie, singuri, cu copiii lor. Uneori, reușesc să îi țină sub control, dar, alteori, se întâmplă nenorociri, ca cea din Newtown. Mai ales atunci când și părinții sunt asemenea lui Nancy Lanza, mama tânărului ucigaș de 20 de ani, care, în mod evident, nu avea „toți boii acasă”. De fapt, prea puțini părinți au nervii suficient de tari pentru a rezista unei asemenea provocări – de a se lupta, permanent, cu accesele de demență ale copiilor.
Adam Lanza suferea de Asperger, o formă ușoară de autism. Este o maladie, care, tratată corespunzător, se atenuează sau chiar dispare la maturitate. Adam Lanza a beneficiat, însă, doar de un tratament discontinuu.
Reproducem, în continuare, confesiunea Lizei Long – o lectură, vă asigurăm, captivantă.
„Cu trei zile înainte ca Adam Lanza să-și ucidă mama, pentru ca apoi să deschidă focul într-o clasă plină de preșcolari din Connecticut, fiul meu de 13 ani, Michael (folosesc un pseudonim), a pierdut abutobuzul școlii, pentru că nu era îmbrăcat corespunzător.
«Nu pot să port acești pantaloni», îmi spune, pe un ton tot mai beligerant, negrul pupilelor înghițind albastrul irisului.
«Sunt albaștri», replic. «Codul școlii tale permite doar pantaloni negri sau kaki».
«Mi s-a spus că îi pot purta pe ăștia», insistă el. «Ești o târfă proastă! Pot purta ce pantaloni vreau. Asta e America. Am drepturi!».
«Nu poți purta ce pantaloni dorești», insist, păstrându-mi un ton afabil, rezonabil. «Și este sigur că nu ai dreptul să mi te adresezi astfel. Ești pedepsit și nu vei avea acces la jocurile electronice pentru restul zilei. Acum treci în mașină și te voi duce la școală».
Trăiesc cu fiul meu care este bolnav psihic. Îmi iubesc fiul. Dar mă înfricoșează.
Acum câteva săptămâni, Michael a apucat un cuțit, amenințând să mă omoare și apoi să se sinucidă, după ce i-am cerut să returneze cărțile împrumutate de la bibliotecă, având termenul de returnare expirat. Frații săi de 7 și 9 ani știau planul de siguranță – au fugit la mașină și s-au încuiat în ea, înainte să le spun eu s-o facă. Am reușit să recuperez cuțitul de la Michael, iar apoi am adunat toate obiectele ascuțite din casă într-un container pe care acum îl port cu mine oriunde merg. În tot acest timp, Michael a continuat să îmi arunce insulte și să mă amenințe cu moartea.
Conflictul s-a încheiat cu trei ofițeri de poliție voinici și un paramedic luptându-se cu fiul meu, pentru a-l urca într-o ambulanță, care l-a dus la Urgențe. Spitalul de psihiatrie nu avea paturi libere în ziua respectivă, așa că, după ce Michael s-a calmat în sala de urgențe, am fost trimiși acasă cu o prescripție de Zyprexa și o trimitere la un consult de specialitate.
Încă nu am flat ce este în neregulă cu Michael. Spectrul autismului, ADHD, sfidarea opozițională, tulburarea explozivă intermitentă au fost invalidate la diverse întruniri cu consilieri, profesori, administratori școlari, ofițeri de probațiune, lucrători sociali. Am încercat diverse antipsihotice și medicamente de calmare, precum și o tonă de modele comportamentale. Nimic nu a funcționat.
La începutul clasei a șaptea, Michael a fost cooptat într-un program dedicat elevilor foarte înzestrați pentru matematică și științe exacte. IQ-ul său este mult peste medie. Când este bine dispus, te va încânta cu subiecte variind de la mitologia greacă, la diferențele dintre fizica newtoniană și cea a lui Einstein și la subiecte medicale. Este bine dispus cea mai mare parte a timpului. Dar când nu este, trebuie să-ți păzești pielea. Și este imposibil de prezis ce va declanșa criza.
După câteva săptămâni de la începutul gimnaziului, Michael a început să se manifeste tot mai ciudat și amenințător la școală. Am decis să îl transferăm la școala cu cel mai restrictiv program comportamental din întreg districtul.
În dimineața incidentului cu pantalonii, Michael a continuat disputa în timpul drumului spre școală. Chiar înainte de a intra în parcarea școlii, mi-a spus «Uite, mamă, îmi pare sincer rău. Pot să mă joc din nou azi la calculator?».
«Ia-ți gândul», i-am răspuns. «Nu poți să te comporți așa cum ai făcut-o în dimineața asta și să crezi că poți să scapi de pedeapsă așa de repede!».
S-a întunecat la față, iar ochii i s-au umplut de o furie calculată. «Atunci, mă voi sinucide. Voi sări din mașină chiar acum și mă voi sinucide».
Asta a fost picătura care a umplut paharul. După incidentul cu cuțitul, i-am promis că dacă va mai spune acele cuvinte vreodată, îl voi duce direct la spitalul psihiatric, fără drept de replică. Nu am mai spus nimic, însă am întors mașina. «Unde mă duci?», s-a îngrijorat deodată. «Unde mergem?».
«Știi unde mergem», am replicat.
«Nu! Nu poți să-mi faci asta! Mă trimiți în iad! Mă trimiți drept în iad!».
Am tras pe dreapta în fața spitalului, agitând frenetic din mâini către un asistent care se nimerise să fie acolo. «Chemați poliția!», i-am spus. «Grăbiți-vă”!»
Michael era la apogeu, urlând și lovind. L-am ținut strâns, ca să nu poată scăpa din mașină. M-a mușcat de mai multe ori și m-a lovit cu cotul în coaste. Încă sunt mai tare decât el, dar raportul de forțe e pe cale să se schimbe.
Polițistul a ajuns repede și mi-a purtat fiul în spital, în timp ce urla și-l lovea cu pumnul în stomac. Am început să tremur, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi, în timp ce am completat documentele de internare - «Ați avut alte dificultăți cu el... La ce vârstă a început copilul să... A avut vreodată următoarele manifestări...».
Măcar avem asigurare medicală acum. Am acceptat recent o poziție într-un liceu local, renunțând la cariera pe cont propriu, pentru că, atunci când ai un astfel de copil, ai nevoie de asigurări. Vei face orice pentru a te asigura. Dar niciun plan de asigurare individuală nu acoperă asemenea probleme.
Timp de două zile, fiul meu a fost în negare, insistând că eu mint, că am inventat totul, pentru a scăpa de el. În prima zi, când am sunat să văd ce face, mi-a spus «Te urăsc. Mă voi răzbuna de îndată ce voi ieși de aici».
În a treia zi a redevenit calm, băiatul dulce din nou, cu toate scuzele și promisiunile că se va cuminți. Aud promisiunile astea de ani de zile. Acum nu le mai cred.
Pe formularul de internare, la întrebarea «Care vă sunt așteptările de la tratament?», am răspuns «Am nevoie de ajutor».
Chiar am. E o problemă prea mare să o pot rezolva de una singură. Câteodată, nu există opțiuni bune. Doar te rogi grației divine să-ți dea putere, să poți crede că undeva, ascuns, există un motiv și că totul are un sens.
Vă împărtășesc această poveste, prentru că sunt mama lui Adam Lanza. Sunt mama lui Dylan Klebold, Eric Harris, James Holmes, Jared Loughner și Seung-Hui Chi. Toți acești băieți și mamele lor, deasemenea, ar fi avut nevoie de ajutor. După o tragedie națională înspăimântătoare ca cea de acum, este ușor să vorbești despre arme. Dar este timpul să vorbim despre sănătate mintală.
Conform site-ului Mother Jones, din 1982 încoace, în întreaga țară s-au produs 61 de crime în masă în care au fost implicate arme de foc. 43 dintre autori au fost bărbați caucazieni, și unul singur a fost femeie. Mother Jones s-a concentrat pe felul în care criminalii și-au procurat armele – majoritatea au făcut-o legal. Dar acest foarte vizibil semn de boală mintală ar trebui să ne determine să ne gândim la câți oameni, asemeni mie, trăiesc într-o frică constantă față de ce le-ar putea aduce ziua de mâine.
Când l-am întrebat pe oficiantul social care se ocupă de fiul meu ce opțiuni am, mi-a răspuns că singura soluție pe care o am la îndemână este să îl acuz pe Michael de comiterea unei infracțiuni. «În acest caz, dacă revine în sistem, se va crea un dosar», mi-a explicat el. «Nimeni nu se va uita cu atenție la cazul vostru, dacă nu este acuzat de ceva».
Nu cred că locul fiului meu este în închisoare. Mediul haotic de acolo îi va exacerba sensibilitatea la stimuli externi și nu va asigura tratamentul cel mai propice. Dar se pare că Statele Unite se folosesc de sistemul penitenciar ca o soluție pentru psihopați. Conform Organizației pentru Drepturile Omului, numărul prizonierilor bolnavi mintal din închisorile americane s-a cvadruplat între anii 2000 și 2006 și continuă să crească. De fapt, procentul celor cu probleme mintale este acum de 56% din totalul deținuților – de cinci ori mai mare prin comparație cu restul populației.
Cu clinicile și spitalele de stat suprapopulate, închisorile rămân alternativa pentru bolnavii mintal.
Nimeni nu își dorește să încarcereze un mic geniu de 13 ani, care îl iubește pe Harry Potter și colecționează animale din plastic. Dar în societatea noastră, cu stigmatul purtat de cei cu deficiențe mintale și cu un sistem de sănătate falimentar, nu ne mai rămân alte opțiuni. Urmarea: alt suflet torturat deschide focul într-un fast-food. Sau într-un mall. Sau într-o clasă de grădiniță. Și-atunci ne agităm și repetăm «Ceva trebuie făcut». Sunt de acord – CEVA trebuie făcut. Este timpul pentru o discuție națională serioasă despre ajutorarea celor cu probleme mintale. E singura cale ca națiunea să se vindece.
Dumnezeu să mă ajute! Dumnezeu să-l ajute pe Michael! Dumnezeu să ne ajute pe toți!”
