Cu puțin timp înainte de anul 2000, cei mai importanți jucători din industria alimentară, farmaceutică și medicală au realizat că tendința de îngrășare tot mai accentuată a populației reprezenta (și) o senzațională oportunitate de business, un tun financiar pregătit să bubuie la nivel planetar. Dacă tot păcăliseră milioane de oameni să consume alimente procesate transformându-i astfel în obezi dependenți de zahăr (și de diete inutile), de ce să nu încerce să suplimenteze numărul clienților cu alte câteva sute de milioane? Și au făcut-o. Din pix!
Pe 3 iunie 1997, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) organiza o întrunire a specialiștilor din lumea medicală la Geneva (Elveția), meeting care a stat la baza unui raport ce a redefinit obezitatea: din catastrofă socială viitoare, a fost metamorfozată scurt în „epidemie”. Cu efecte spectaculoase! Obezitatea, susțineau experții, se răspândea cu repeziciune, iar statisticile le dădeau dreptate. Dacă în 1966 proporția oamenilor cu un indice de masă corporală de peste 30 (clasificați ca obezi) era de 1,2% în cazul bărbaților și de 1,8% în cazul femeilor, în 1989 cifrele crescuseră la 10,6% în cazul bărbaților și la 14% în cazul femeilor. Așadar, alarma era îndreptățită. Bine, nimeni n-a arătat cu degetul spre giganții din industria alimentară și farmaceutică, autorii morali ai acestui galop nesănătos (scoseseră pe piață alimente și leacuri pline de zahăr care, dincolo de faptul că induceau dependență, inhibau leptina, hormonul responsabil în organism cu semnalele de sațietate).
Ce șmecherie!
Dar să ne întoarcem la documentul care avea să îngreuneze, în câțiva ani, buzunarele oamenilor de afaceri și viețile oamenilor simpli. Autorul raportului a fost unul dintre cei mai mari specialiști în domeniul obezității, profesorul Philip James, care, ca medic în anii ’80, fusese printre primii din lume care observaseră creșterea ratei obezității. În 1995, James a înființat un organism numit International Obesity Task Force (IOTF), care redacta creșterea ratelor obezității și propunerile de politici de sănătate referitoare la modurile de abordare a problemei. Era general acceptat că James a adus primul în prim-plan chestiunea obezității și, astfel, era potrivit ca IOTF să conceapă raportul OMS de la sfârșitul anilor ’90 care (re)definea obezitatea la nivel mondial. Raportul zugrăvea un tablou apocaliptic, potrivit căruia ratele obezității treceau cu mult pragul normal în întreaga lume. Dar ei au „îndreptat” situația, aruncându-le oamenilor în față adevărul. Un adevăr cosmetizat, bineînțeles. Ce-au făcut, de fapt? Răspunsul a venit de la cercetătorul Jacques Peretti, jurnalist de investigații BBC și autor al studiului „Înțelegerile care ne-au schimbat lumea” (Editura Litera, 2019): „Șmecheria a constat într-un detaliu: linia de demarcație dintre «individul normal» și «individul supraponderal». Câțiva colegi au contestat decizia grupului de a scădea pragul inferior al intervalului supraponderal - de la indicele de masă corporală (IMC) de 27, la 25. De ce? Păi, așa, peste noapte, milioane de oameni din toată lumea au fost trecuți de la categoria «normal», la categoria «supraponderal»”. Din pix, cu maximă nerușinare!
Explicații din buricul luxos al Londrei
Profesoara Judith Stern, vicepreședinta Asociației Americane pentru Studiul Obezității, și-a exprimat critica și suspiciunea: „A fi obez presupune anumite riscuri, corect. Dar intervalul dintre 25 și 27 înseamnă un risc scăzut. Abia când depășești indicele 27 riscul devine mai ridicat. Așadar, de ce să iei o categorie întreagă și să o prezinți ca fiind expusă riscului, când nu este așa?”. Chiar, de ce? De ce milioane de oameni care înainte erau considerați „normali” au devenit dintr-odată supraponderali? Și de ce s-a considerat că erau expuși unui risc la fel de mare precum cei într-adevăr obezi? Justificările profesorului Philip James, autorul raportului de la Geneva, implicit al demonstrației științifice pe baza căreia se scăzuse pragul inferior pentru intervalul supraponderal la IMC 25, au fost următoarele: „Ratele mortalității au crescut în America la persoanele cu IMC 25 și la fel s-a întâmplat și în Marea Britanie, așa că avea noimă ca pragul intervalului supraponderal să scadă, în mod rezonabil și pragmatic, la IMC 25 în toată lumea. Am schimbat politica globală în privința obezității”. De fapt - aprecia Jacques Peretti -, profesorul britanic (care-și trăia mulțumit bătrânețile într-un apartament luxos din buricul Londrei) stabilise cine era și cine nu era gras pe această planetă, o decizie care avea să afecteze sănătatea a miliarde de oameni.
Un milion de lire sterline, milioane de clienți
„A fost într-adevăr o hotărâre care a influențat direct modul în care înțelegem, la nivel mondial, obezitatea și modalitățile în care o putem trata. Și, după cum mi-a dezvăluit profesorul James, totul pornea de la niște date antebelice, furnizate de Metropolitan Life”, menționa Peretti în cadrul unei anchete BBC. Dar cine avea de câștigat de pe urma raportului OMS aprobat la Geneva pe 3 iunie 1997? Cine profita de pe urma unor dovezi științifice interpretabile? Mărturia profesorului James n-a lăsat loc de echivocuri: „IOTF a fost finanțat de companiile de medicamente, care îmi ofereau, de obicei, cecuri în valoare de aproximativ 200.000 de lire. Și cred că am primit un milion sau chiar mai mult”. Deși profesorul britanic a susținut de fiecare dată când a fost chestionat pe această temă că nu a fost influențat de companiile de medicamente care i-au finanțat cercetarea, un lucru e cert: raportul lui a recatalogat peste noapte milioane de oameni drept „supraponderali”, extinzând astfel masiv bazinul de clienți pentru industria farmaceutică, adică tocmai pentru acei oameni care-i achitau cecuri de sute de mii de lire. Ce coincidență!
Schema perfectă
„Dacă în anii ’40, statisticianul Louis Israel Dublin inventase pur și simplu o epidemie de obezitate, cincizeci de ani mai târziu, profesorul Philip James folosise aceleași date ca să extindă parametrii epidemiei reale de obezitate”, observa Jacques Peretti. Concluzia? „Criticii lui susțin că a adoptat o atitudine alarmistă în folosul reprezentanților industriei de medicamente, dar James a subliniat în mod corect că avea nevoie de forța companiilor de medicamente, ca să scoată în evidență presiunea crizei obezității, în plină desfășurare. Oricum, în mod clar, companiile farmaceutice nu au intrat în această afacere din altruism”. „Afacerea Geneva”, cum am numit aici această manevră comercială dibace, a fost încă de la început impecabil gândită și construită: OMS a avut rolul să clasifice obezitatea drept epidemie, pentru ca industria farmaceutică să ofere ulterior remediile. Dar nu oricum, ci la scară planetară, deoarece, la rândul lor, cercetătorii au acoperit științific toată operațiunea scăzând pragul indicelui de greutate corporală de la 27, la 25.
De ce nu sunt francezii grași?
De remarcat faptul că obezitatea s-a răspândit diferit în lume. Dacă în țările aflate astăzi în plin avânt economic afecțiunea a cuprins deja pături largi ale populației, în Franța, de exemplu, obezitatea înregistrează rate mici. Care să fie explicațiile? Cercetătorul Jacques Peretti: „Franța și-a păstrat cultura gastronomică locală, și-a protejat tradiția preparării alimentelor în casă și sentimentul mândriei naționale în materie de gastronomie”. Să fie vorba doar de diferențele culturale? „Sigur, Franța a trecut prin procesul industrializării cu o sută cincizeci de ani mai devreme. Creșterea economică și mobilitatea socială nu s-au identificat cu consumul de alimente ușor de preparat, produse pe baze științifice. Alimentele procesate încă nu existau atunci și de aceea francezii nu sunt grași acum. Nu au avut prilejul să se îngrașe”.
Colonialism sau discriminare?
Spre deosebire de sud-americanii de astăzi, de exemplu. „Exact - specifica Jacques Peretti. Brazilia, India, China și Mexicul au avut ghinionul de a se moderniza exact când a început și revoluția alimentelor procesate. În Brazilia, dispariția regimului amazonian tradițional și creșterea ratelor obezității au coincis cu introducerea alimentelor occidentale foarte bogate în calorii. În același timp, brazilienii din clasa de mijloc urbanizată îmbrățișau «regimul amazonian» ca să slăbească și să-și mențină sănătatea”. În completare: „Și în India urbanizarea și creșterea ratelor obezității au mers împreună”. Nu în ultimul rând, o chestiune interesantă, ce ar merita dezbătută pe larg: apariția alimentelor procesate este o nouă formă de colonialism sau - că tot e la modă - a nega oamenilor din cealaltă parte de lume oportunitățile pe care le-a avut Occidentul de a se îngrășa este o formă subtilă de discriminare?
Cum cade pradă dependenței al doilea creier
Profesorul american Jean-Marc Schwarz, de la spitalul din San Francisco, a încercat ani întregi să înțeleagă ce se petrece cu adevărat într-un corp obez, cum metabolizează principalele organe zahărul. Concluziile sale sunt înspăimântătoare: „În jurul ficatului, (zahărul) creează o pătură de grăsime ce conduce la apariția diabetului de tip 2. Zahărul se poate coagula și în jurul spermei, ceea ce poate face ca bărbații obezi să fie mai puțin fertili”. Organul care prezintă însă cel mai mare interes este stomacul. Conform teoriei lui Schwarz, stomacul este un sistem nervos extrem de complex - „al doilea creier” al corpului. Când este condiționat să ceară mai mult zahăr, stomacul trimite către creier mesaje pe care acesta nu numai că nu le poate ignora, dar nu le poate opune nici rezistență. Așa se naște dependența de „dulce”. De altfel, există tot mai multe studii științifice care demonstrează că și fructoza poate să declanșeze procese de intoxicare a ficatului și o mulțime de alte boli cronice. Bărbații care beau foarte des băuturi îndulcite sunt expuși unui risc cu 20% mai mare de a suferi un infarct decât cei care beau foarte rar.
Să mai și râdem
La sfârșitul anilor ’90, adică exact în perioada în care era încheiată „Afacerea Geneva”, la Washington circula o glumă care ilustra influența de care se bucura industria alimentară: „Cum întrerupi sexul oral prestat de Monica Lewinsky președintelui Clinton? Îi spui președintelui că la telefon așteaptă Monsanto”.
Potrivit rapoartelor OMS (Organizația Mondială a Sănătății), România ocupă locul trei în Europa în privinţa obezităţii la copii
Un român din patru este obez, iar fiecare al doilea român este supraponderal, conform datelor furnizate de Federaţia Română de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice
„Eu am schimbat politica globală în privința obezității”, Philip James, doctor
„Raportul meu a fost finanțat de companiile de medicamente, care îmi ofereau, de obicei, cecuri în valoare de aproximativ 200.000 de lire. Și cred că am primit un milion sau chiar mai mult”, Philip James, doctor