Am observat că analiștii economici care sunt arondați pe lângă partidele politice sunt de două feluri. Unii care te înjură de angajator și alții care te înjură de mamă.
Acest lucru se produce, de regulă, după ce nu au capacitatea de a participa la dezbaterea de idei lansată pe baza problematicii ridicate chiar de ei. Deci e o chestiune ce ține de neputință.
Apropo de asta, Eleanor Roosevelt spunea: „Mințile ilustre discută idei, inteligențele medii discută evenimente, iar mințile reduse îi discută pe alții”. Și ca să salveze aparențele, respectivii încearcă, în prima fază, să răspundă la ceea ce sunt întrebați, după care, când nu mai fac față, observi că ți se răspunde altceva, dându-se exemple de genul „aşa e peste tot în Europa”, după care discuția, care a creat impresia că ar fi început ca o „luptă” de idei, sucombă în atac la persoană. Ceea ce arată cine sunt, de fapt, ei și că intervențiile lor reprezintă simple exerciții de propagandă realizate cu scopul de a fi stăpânii lor mulțumiți.
„Analiştii” ar trebui să știe că propaganda nu este credibilă și dacă mă bag în discuție o fac ca să le sugerez să își ducă discursul în zona în care pot să genereze încredere.
Cu precizarea că rolul presei cam ăsta ar fi, când observă ceva defect în societate să încerce să-l corecteze. Dacă ei i se închide gura brutal nu înseamnă că nu se va produce ceea ce a făcut obiectul avertismentului, ci că va avea loc mai târziu și mai puternic, va căpăta aspect de lebăda neagră.
Dar dacă s-a ales ca presa veritabilă să nu mai elibereze supapa tensiunilor... problema nu este a ei, ci a celor care merg pe mână propagandei.
În fine, acum, ca încheiere, dacă tot discutăm despre analişti, poate că e bine să le fie oferită o temă de meditaţie. Finanţarea creditelor pe termen lung, pe baza depozitelor pe termen scurt, se numeşte mismatch de maturitate. Cu alte cuvinte, drepturile (creditele) şi obligaţiile (depozitele) ar trebui să aibă aceeaşi maturitate. Dacă însă se văd împrumuturi pe 20 de ani date din economisiri pe 6 luni, diferenţa reprezintă deficit de încredere. Care apare fiindcă fiscalitatea devine din ce în ce mai împovărătoare. Bineînțeles că, ulterior, se încearcă o reechilibrare a situaţiei pe seama reducerii dobânzilor, dar asta-i stimulează pe cei faţă de care au instituţiile financiare drepturi. Şi nu ei sunt problema, ci aceia faţă de care au băncile obligaţii.
Politicienii generează acest mismatch în perioadele de optimism economic, când se decretează că România este o putere regională în devenire, după care boala e dusă pe picioare cu ajutorul inflaţiei şi al altor forme de socializare a pierderilor. Cu riscul ca acelora virtuoşi, ce economisesc, şi faţă de care au băncile obligaţii, să le fie subremunerate depozitele. De ce arătăm oare cu degetul mereu asupra băncilor comerciale și a băncii centrale, când vinovații sunt în altă parte?