Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Sfinții Închisorilor” împart, acum, însă România: unii au votat legi împotriva lor. Alții îi folosesc ca material de propagandă politică. Mulți îi acuză că au fost adepți ai unui naționalism radical. Puțini sunt cei care îi mai respectă.
Declarația unui deținut din „Lotul Pitești”: „Ritualul drăcesc era supravegheat și urmărit de către ofițerul politic Ițicovici Marina. Ăsta i-a procurat lui Țurcanu măciuci din lemn verde și noduros, bastoane de cauciuc și cabluri flexibile cu miez de fier. Într-o zi, Tomuță Octavian din Făgăraș, brav flăcău oarecând, dar acum dezumanizat prin tortură neîntreruptă de către Țurcanu, a fost pus să confecționeze din săpun organe genitale bărbătești și organe genitale femeiești. Acestea au fost așezate pe hârdăul cu murdărie. Noi, «bandiții», eu Tomuță și ceilalți, dezbrăcați la pielea goală și sub crunte lovituri de ciomag aplicate de ceilalți reeducați, am fost obligați să trecem prin fața hârdăului să îngenunchem, să ne închinăm și să sărutăm acele obiecte. Ele îi imaginau pe Iisus Hristos și pe Fecioara Maria. Reeducații mâncau, râzând de supliciul la care eram supuși. Noi, ceilalți, sub crunte lovituri date de Țurcanu, ne roteam mereu în genunchi în fața hârdăului cu fecale sărutând cele două obiecte de blasfemie. (...) N-a fost de ajuns atât. Țurcanu a pus pe unul dintre noi - îl chema Oancea Miron - să stea în pielea goală lângă perete în formă de crucificat. Noi ceilalți, tot în pielea goală, a trebuit să îngenunchem în fața lui și să-l pupăm în dos și pe organele genitale. În culmea batjocoririi, Țurcanu a numit această fază a blasfemiei «Momentul dragostei și pioșeniei creștinești»”.
Țurcanu a murit demult, în 1954. A fost executat chiar de către regimul comunist, cel pe care îl servise cu abnegație la închisoarea din Pitești. Experimentul de acolo reprezintă una dintre cele mai negre pagini din istoria României, fiind considerat de istorici o tentativă unică și brutală de reeducare prin tortură. Scopul nu a fost doar eliminarea fizică a rezistenței deținuților - foști membri ai partidelor istorice, legionari sau simpli opozanți ai regimului - ci distrugerea psihică a individului. „Fenomenul Pitești” a început cu Țurcanu, lider al ODCC (Organizației Deținuților cu Convingeri Comuniste), care - sprijinit de Securitate - a pus în fapte procesul de exterminare al „politicilor” și s-a terminat cu amărâtul de Tomuță, studentul rupt în bătaie, umilit și torturat, dus să depună mărturie împotriva torționarului. În fața judecătorilor comuniști, Tomuță nu a vrut să declare nimic. În fața lui Hristos, zicea el mult mai târziu, îl iertase pe călău.
Acum, Țurcanu zace îngropat undeva prin câmpurile Jilavei, nimeni nu știe unde a fost aruncat după ce a fost executat. Chipul lui Tomuță – cel batjocorit și bătut – privește blând Calea Victoriei de pe o pancartă adusă la comemorarea celor chinuiți în pușcăriile comuniste. Octavian Tomuță face parte, acum, din alt lot: cel al „Sfinților Închisorilor”.
„S-au întors torționarii de la Jilava și Pitești”
O comemorare a „Sfinților Închisorilor” e văzută de mulți ca o adunare de cuib legionar. În realitate, în stradă, nu se adună prea mulți. Puțini sunt tineri. Ca de fiecare dată, și acum, la mijloc de mai, au venit în fața fostului Comitet Central al PCR, vizavi de Palatul Regal. Trei inși sunt cu cămăși și geci verzi, jandarmii dau târcoale. Cei trei sunt de la o asociație ce poartă numele lui Ogoranu – fost șef de Frăție Legionară, mare luptător anticomunist din Ardeal.
Pe net, organizația e catalogată drept legionară. Pe stradă sunt doar câțiva inși trecuți binișor de 50 de ani. Nu vezi zăbrelele – cele trei linii orizontale suprapuse pe alte trei linii verticale – stema Gărzii de Fier și nici chipurile Căpitanilor. Liderul este la vârsta a doua, pus la costum și cu o gentuță de care nu se desparte. Are grijă de coșurile cu colivă ce urmează a fi binecuvântate, rostește cuvântări despre martiri. Alte geci – verzi și albastre, pe care e pus tricolorul – ascultă atent. Ăștia, oameni în toată firea, cu fețe brăzdate de riduri și palme bătucite de muncă sunt de la Frăția Ortodoxă. Grupul e mare, e cunoscut că bate țara și Athosul cu fapte de milostenie. Muncă brută pentru ajutorarea mănăstirilor și nevoiașilor. Într-un colț de piațetă sunt tricouri negre: au apărut puștii din Noua Dreaptă. Se mai feresc de aparatele de fotografiat ale jandarmilor, mai se ascund după drapele de ochii curioși. La vedere nu apar, în schimb sunt prezenți pe Facebook, două grupuri de ultrași care postează fotografii de la întrunire în fața căreia au întins un banner cu mesaj naționalist.
Cei veniți să-i comemoreze pe „Sfinții Închisorilor” nu vorbesc defel despre Vexler și legea lui – ultimul scandal în domeniu. Părerile sunt simple: „parlamentarii au avut ordin”. Sau: „din nou ni se dictează de afară”. Motiv pentru a evoca „timpurile bune de odinioară”. Doar cineva de la Frăția Ortodoxă are curaj: „Legea Vexler? Oamenii ăștia, cu iubire de țară, pe care îi comemorăm acum au fost condamnați pentru a nu știu câta oară”. Altcineva completează: „Parcă s-au întors torționarii de la Jilava și Pitești și s-au început să facă legi noi”. Subiectul se schimbă brusc. Și se discută în lehamite despre scandalul „creat tot artificial”, când cineva a fotografiat și publicat figuri ale unor „Sfinți ai Închisorilor” pictate pe o biserică din București. Chiar dacă fuseseră canonizați de către Biserica Ortodoxă Română, în urma balamucului sfinții adevărați au fost acoperiți cu vopsea albă.
Lumea se așază de-o parte și de alta unui sobor de preoți care se pregătesc de slujba pomenirii martirilor. Pe stânga sunt ai lui Ogoranu, pe dreapta e Frăția Ortodoxă. Se intonează imnul. Cel regal: „Trăiască Regele, În pace și onor, de țară iubitor…”. Unul dintre cei trei cu cămașă verde ține în dreapta o icoană pe care o înalță. Gestul seamănă cu salutul strejăresc, ceea ce înghesuie camerele jandarmilor să-l „tragă” pe om profil și față. Din profil, cadrele sunt mai bune: salutul e aidoma celui fascist. Apoi se intonează imnul României. Fără să-și dea seama, un civil – venit să susțină comemorarea – ia poziție regulamentară de drepți. Apoi, slujba de pomenire începe cu cei din Frăția Ortodoxă bătând cruci mari sub fâlfâit de tricolor. „Dumnezeu să-i ierte”, murmură mulțimea, iar „Veșnica Pomenire” și „Hristos a Înviat din morți” sună ca un imn de organizație: la unison, cu pieptul în față. Priviri scormonesc după civili ce nu cântă.
Preoții termină slujba, lumea se strange să asculte cântece de Radu Gyr. Într-o parte cineva oferă icoane gratis. Așa scrie pe masa-tarabă, dar în micile picturi doar doi sunt sfinți recunoscuți de Biserică. Restul – deși sunt desenați în ton sacru – sunt doar tineri ce au îndurat tortura comunistă. Cineva a lăsat și un set de acatiste: „Acatistul Sfinților Închisorilor”. La fel, fără binecuvântare. Cineva întreabă de „Cărticica Șefului de cuib”.
Chipuri de „sfinți”
În piațetă mai sunt doar drapele, flori și chipuri în alb și negru pe niște pancarte. Sub fiecare fotografie sunt scrise nume cu litere de-o șchioapă. Gheorghe Brătianu e lângă Arsenie Boca, mai în spate. Sfântul e ca în icoane, are o privire blândă, Brătianu parcă are ceva să reproșeze.
În fața lor sunt alți doi mai puțin cunoscuți: Stere M. Grasu și Virgil Maxim. Virgil poartă și în fotografie placa de identificare, de deținut. Conform arhivelor, a fost arestat la vârsta de 19 ani și a stat în temniță 22. În închisorile comuniste, Virgil a reușit să supraviețuiască „experimentului Pitești” îndurând torturile cu rugăciune și viață spirituală. Credința în Hristos i-a adus un supliment de ani grei de pușcărie. Vreo cinci – pe la Gherla și Periprava. La Pitești i-a scos din minți pe Țurcanu și ceilalți oameni ai Securității: el și alții ca Tomuță, studentul, au refuzat să fie reeducați și să intre în grupul torționarilor. Lângă el Stere Grasu privește crunt într-un colț, cam pe unde fâlfâie un tricolor. Are o figură de om hotărât. Parcă ar vrea să coboare din fotografie și să se ia din nou în piept cu comuniștii. Omul a luptat cu arma în mână, în Dobrogea, într-o grupă de partizani, împotriva regimului communist. Vreo șapte ani a rezistat alături de camarazii săi din gruparea Haiducii Dobrogei – formată din țărani, foști militar sau membri ai unor partide politice scoase în afara legii de către regimul comunist. Cu gândul că „vin americanii”, partizanii au luptat împotriva trupelor Securității sau chiar a armatei. După ce gruparea a fost prinsă, Stere Grasu a intrat sub bâtele torționarilor. Spre deosebire de ceilalți deținuți, partizanul din Dobrogea și-a hotărât singur calea: a încercat să evadeze pentru a-și continua lupta împotriva comuniștilor. Încercarea a eșuat, iar partizanul a fost împușcat.
Printre figurile purtate pe pancarte sunt și multe femei. Una e Anastasia Popescu, pedagog, persecutată pentru valorile sale creștine pe care dorea să le promoveze în sistemul de învățământ românesc. Mai e Ileana Samoilă, care nu și-a denunțat fratele – luptător anticomunist – iar pentru asta a primit două pedepse cu închisoarea. La Jilava și Sighișoara. La a doua condamnare era însărcinată, copilul s-a născut după gratii, în Văcărești. Între Radu Gyr și Mircea Vulcănescu e Aspazia Petrescu, scriitoarea, una din elevele preferate ale lui Lucian Blaga. În ‘48 a primit 10 ani de temniță, fiind privită ca amenințare la adresa regimului, deși nu terminase școala. A trecut prin închisori grele – Mislea, Jilava, Dumbrăveni – iar când a venit sorocul de eliberare… a mai primit alți patru ani de pușcărie. A reușit să supraviețuiască doar cu credința în Dumnezeu. Și mai sunt și multe altele la fel, care au trecut prin chin cu rugăciuni și speranță la Dumnezeu: Laurenția Arnăuțoiu, monahia Mina Xenia, Catrina Laslău, Elisabeta Rizea.
Semnul lui Hristos în celula Piteștiului
„Ce simt? Simt că nu-l merit. Nu îl merită nici țara asta”. Adrian Tomuță este un bărbat trecut de 40 de ani, bine făcut, într-o geacă verde. În mâini are o pancartă, la fel ca ceilalți veniți la comemorare, doar că pentru el e una deosebită: în fotografie este tatăl său, Octavian Miruță. Chiar studentul umilit și torturat în „experimentul Pitești”. „Tata a fost arestat în 1948 alături de mulți alți tineri. Cu trei ani înainte se remarcase deschizând cu alți colegi marea manifestație anticomunistă din noiembrie 45”, povestește încet fiul „sfântului”. Tomuță a fost luat direct din căminul Politehnicii de către Securitate fiind acuzat că este legionar.
Diferite surse arată că Octavian Tomuță cochetase cu Frățiile în liceul absolvit la Făgăraș. Acolo, drept coleg în avusese pe Ogoraru, lider de Frăție și șef de grupare de partizani anticomuniști. „La același liceu a terminat și Nicușor Dan, dar nu se apropie ca valoare….”, glumește Tomuță fiul. Apoi devine serios: tatăl său a terminat primul liceul, a fost primul pe listă la admiterea la Politehnică. Câte semester a apucat să facă, pe toate le-a terminat cu notă maximă. După ce a trecut zece ani prin pușcării (Jilava, Gherla, Aiud) la momentul eliberării i s-a mai dat un „bonus”: patru ani de lagăr de exterminare. La Periprava. După 1962, după ce a scăpat de chin și de „atenția specială” a Securității, la 40 de ani, Octavian Tomuță a reușit să dea din nou admiterea la Politehnică. Și a intrat primul. A terminat cu note maxime pe linie. Iar la sfârșitul carierei de inginer, Tomuță era cunoscut în toată Europa: omul avea șase brevete de invenții. În România implementase deja tehnologia Varta și Singer.
„Tata nu a fost vreun șef de Frăție sau vreun lider legionar. Era patriot, era naționalist. Spre exemplu, la manifestația din 45 el și cu liderul studenților țărăniști au fost cei care au organizat lucrurile. Până la urmă, în închisoare i s-a pus pecetea de legionar. Cum? Fiindcă a fost bătut până aproape de moarte. La primele bătăi încasate nu s-a lăsat. I-a indicat pe niște studenți ca fiind șefi de Frății, dar aceia erau liderii comuniști din facultate. După aceea, bătăile au devenit și mai groaznice. Și le-a zis că a ascuns în treptele casei cărți legionare. Asta era adevărat, dar biblioteca lui era vastă. Pe motivul ăsta a fost numit legionar. Și chiar unul periculos. Am o hârtie din dosarul lui – apropo, dosarul lui tata are 2.800 de pagini – în care era trimis la Jilava. O foaie de transfer. Acolo, printre altele, este o rubrică: «Grad de periculozitate». În care ar fi trebuit să scrie «fără probleme», «periculos»... Ei, la tata cineva a scris mare, gros și apăsat: «Legionar»”.
Adrian Tomuță e mândru de tatăl său. „A fost un om tare blând. Prin toate câte a trecut și tot mi-a spus înainte să se ducă la Domnul să nu mă răzbun, să nu-i pedepsesc pe torționarii lui”. Adrian caută prin arhiva sa și arată un text: sunt memoriile „sfântului” de la Pitești și din celelalte închisori. În manuscris apare și episodul în care Tomuță primește semn divin. Era în momentul în care deținuții-torționari de la Pitești executau ordinul de a-i suprima pe studenții bănuiți a fi legionar. În amintirile sale Octavian Tomuță spune: „(...) În buzunarul vestonului, făcusem fund dublu. Acolo am ascuns un Crist, sculptat pe o Cruce, opera colegului de liceu Teodoru Valeriu, un minunat dar de ziua mea aniversară. Era o realizare de excepţie. Doream să-mi poarte noroc şi de aceea nu voiam să mă despart de Crist! Un gând îmi spunea: «Nu, nu-l da, merită să suferi pentru el!». Ezitam. «Vezi, banditule, că-ţi vine greu?!», a zis Țurcanu. M-am decis. Ca intrat în panică, precipitat, am spart fundul dublu şi tremurând, i-am întins Cristul. Ţurcanu, impresionat, a făcut ochii mari şi-l privea admirativ, umanizat: «Cine ţi l-a făcut?». Nu ştiu nici azi dacă am căutat să-l acopăr pe Valeriu sau să mă mândresc. Am răspuns: Eu l-am sculptat cu o dăltiţă dintr-un ac!. «Să ştii că ai talent. Acum să văd ce faci cu el!». M-am răsucit spre geamul deschis şi, ca un laş, l-am aruncat în curte. În clipa aceea am trăit, îngrozit, un fenomen teribil: începând din călcâie, un frig progresiv a urcat în tot corpul, până în creştet. Am rămas îngheţat ca un bloc de piatră. Fusesem părăsit de partea divină din mine! Replica: cu podul palmei, Ţurcanu m-a izbit în frunte. M-am clătinat şi era să cad. N-am simţit însă durerea. Eram de piatră! «Dobitocule, trebuia să-l pui pe mozaic, să-l calci în picioare! Acolo îl ridică alt imbecil şi se închină Lui». O uşoară undă de bucurie m-a străbătut. Ce bine că n-am făcut asta!”.
Adrian Tomuță se mai mândrește cu ceva. Insistă și, abia după ce citești arhivele realizezi importanța: tatăl său a adaptat Codul Morse pentru închisoare. “„Se transmiteau tot felul de informatii, de la cele mai banale până la cele politice, filozofice sau teologice. Multe din poemele autorilor români au fost transmise prin acest procedeu si învățate pe de rost. Așa au fost poeziile lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic și ale altor poeți tineri. Toate perchezitiile se anuntau, de la parter și până la etajele superioare, prin alfabetul Morse adaptat de Tomuță”, se arată în multe mărturii ale deținuților anticomuniști.
În noaptea de 14 spre 15 mai 1948 a început cel mai mare val de arestări politice din istoria României. Mii de tineri, luptători anticomuniști, au fost ridicați de Securitate. Mulți dintre ei făceau parte din partide sau organizații ce se opuneau comuniștilor și ocupației sovietice. Supuși la anchete barbare, mulți dintre cei arestați au murit. Au fost bătuți, torturați, umiliți. Doar o mică parte dintre cei arestați a mai ieșit din închisori, în anii ’60, cu ocazia grațierii deținuților politici. În 2017 a fost promulgată Legea 127, care instituie ziua de 14 mai ca zi națională pentru cinstirea martirilor din temnițele comuniste.
Termenul de „Sfinții închisorilor” - lansat de jurnalistul și fostul deținut politic Ioan Ianolide - se referă la schimbarea spirituală a celor care au suferit în temnițele comuniste și la o categorie aparte de deținuți politici care, înfruntând teroarea, au transformat celula într-un spațiu al rugăciunii și credinței.
În prezent, „Sfinții Închisorilor” reprezintă un termen la granița dintre religie, traumă istorică și controversă politică.
Citește pe Antena3.ro
