Am intrat într-o zi şi am întrebat portarul: „Se poate vizita?”. Omul de ordine mi-a răspuns că nu. M-a mirat acest lucru, pentru că la mică distanţă, muzeul BNR primeşte grupuri de vizitatori, iar vizavi de palatul vechi al băncii centrale, sediul celei mai importante societăţi de asigurări interbelice, Dacia-România, găzduieşte Art Safari. Poate că românii ar trebui să aibă mai multă grijă de istoria lor, fiindcă, aşa cum spunea Nicolae Iorga, un popor care nu-şi cunoaşte trecutul e condamnat să-l repete.
Și în aceeași ordine de idei, cine merge din Piața Rosetti spre Universitate, continuă pe strada Academiei, Eugeniu Carada și Lipscani, pe Smârdan, până pe Stavropoleos își poate pune întrebarea de ce blocurile de tip ceaușist se reabilitează cu bani europeni și „mărturiile” istoriei, nu. Poate că merită măcar un var clădirile care au adăpostit, de pildă, societățile de asigurări Steaua României, Transsylvania ori blocul Astra Română, dacă nu și cel al Băncii de Scont de pe strada Eugeniu Carada nr. 1 împreună cu pasajul Macca-Villacrosse cu tot cu cariatide. Clădirea menționată este opera arhitectului Oscar Maugsch, la fel ca sediul societății de asigurări Generala de la Universitate unde a funcționat BCR, dar și palatul Băncii de Credit Român, realizat împreună cu Ernst Gotthilf, cu sculpturi de Frederic Storck pe fațadă. Din păcate însă, nevizitabil, după cum mi s-a zis!
De ce este importantă Banca de Credit Român? Pentru că în 1938 - 1939, regele Carol al II-lea, deţinea aici 303.738 de acţiuni, în valoare 132,1 milioane lei, adică 37,9% din capitalul social. Sora sa Elisabeta, cea care a fost pentru 15 luni regina Greciei şi a deţinut palatul cu acelaşi nume din Herăstrău, avea şi ea 121.356 din acţiuni - 15,1% din capital, ceea ce permitea celor două feţe regale să decidă. Alți deţinători importanți erau Reichs - Kredit - Gesellschaft (57.824 acțiuni), Bk. British Overseas Ltd. (50.000), Kleinworth Sons & Co, Londra (36.324), inginerul Ion Gigurtu - prim-ministru și director general al societății de extracție a aurului Mica (24.806 acțiuni). Banca avea un capital social de 400 de milioane repartizat în 800.000 de acţiuni, deci 500 de lei pe acţiune.
Un scurt istoric arată că în 1888 a fost fondată banca Jeschek & Co, care s-a asociat în 1893 cu Paul Chatiner din Brăila, s-a transformat în societatea anonimă Banca de Credit Român în 1904, cu un an înainte de înființarea Băncii Marmorosch, Blank & Co, cu doi față de Banca Comercială Română și cu șase înaintea Băncii Românești.
Din cele 20.000 de acţiuni 15.000 erau deţinute de Länderbank, Viena, câte 2.480 de Theodor Jeschek și Paul Chatiner și câte 10 reveneau lui Take Ionescu, dr. Sigmund Brenner, Hans Schuschny și Max Hugo Baumgarten. Take Ionescu a format Consiliul de Administraţie împreună C.C. Arion, Al. Djuvara, Th. Jeschek, C. Mironescu, Ed. Palmer şi H. Schuchny. De-a lungul timpului, din CA au mai făcut parte mareșalul Averescu, Mauriciu Blank, Jean Chrissoveloni, Constantin Argetoianu, I.G. Duca, Ion Gigurtu, principele Barbu Stirbey, Ernest Urdărianu sau Gheorghe Tătărăscu.
În 1906 participă la împrumutul Comunei Bucuresci. În 1908 fuzionează cu Casa de bancă Glucklich, Dickin & Cie ceea ce îi lărgeşte acoperirea în ţară şi străinătate.
Banca de Credit Român s-a remarcat ca fiind principalul acţionar al fabricii de bere Luther, devenită Griviţa în vremea comunismului. Erhard Luther înfiinţează producătorul de bere în 1869, văduva sa Sophie se mărită cu concurentul Bragadiru de care însă divorţează şi vinde fabrica în 1905 fraţilor Czell, nemţi din Braşov, cu condiţia să-i păstreze numele. Societatea anonimă a fost fondată în 1911 cu un capital de 3,5 milioane de lei. La constituire, fraţii Czell au adus ca aport fabrica lor din Bucureşti, de pe Şoseaua Basarab nr.46, evaluată la 3,8 milioane de lei. În 1923, capitalul a fost mărit la 28 de milioane, în 1928 la 70, în 1930 la 120, în 1941 la 240, în condiţiile în care acţiunile Bere Luther erau cotate - la 30 decembrie 1946 - la 10.000 de lei.
Înainte de Primul Război Mondial, Banca de Credit Român se plasa pe locul al patrulea printre băncile comerciale din România. Pâna la criza din anii '30, pe al treilea, în urma Marmorosch, Blank & Co și a Băncii Românești, apoi, pe al doilea, după ultima mare bancă menționată și chiar pe primul, la finele anului 1947, cu puțin timp înainte de naționalizarea din 11 iunie 1948. În 1913 existau 10 bănci mari, număr care crește la 31 în 1930 și se reduce la 28 în 1942. În aceeași perioadă, după criza din anii '30 și până în anii '40, numărul băncilor mici a scăzut de la 1.075 la 340.
La moartea sa, în iulie 1938, regina Maria lasă moştenire copiilor ei prin testament, respectiv regelui Carol al II-lea, principesei Elisabeta, reginei Maria a Iugoslaviei, principelui Nicolae devenit între timp „cetăţeanul” Brana şi arhiducesei Ileana de Austria, 6, 6 milioane de lei în numerar la Banca de Credit Român, doar la Banca Românească, cea mai mare din Regat, avea mai mulţi bani cash.
Încrederea acordată băncii ar putea sugera că aceasta era una „de casă”. Suveranul Carol al II-lea păstra în seifurile Băncii de Credit Român un portofoliu diversificat de acţiuni la producătorul de cauciuc Banloc, fabricanţii de ciment Portland şi I.G. Cantacuzino, fabricanţii de hârtie Buşteni şi Letea, la Bere Azuga, Pivniţele Rhein, Astra-Vagoane, uzinele metalurgice Reşiţa şi Titan-Nădrag-Călan, societăţile petrolifere Astra, Steaua, Concordia, Creditul Minier, IRDP, Redevenţa, la societăţile miniere Mica şi Subsolul Român, societatea forestieră Bucovina, fabrica de zahăr Lujani, postăvăria Azuga, la STB - Societatea de Transport Bucureşti, Societatea Anonimă Română de Telefoane, Societatea Română de Radiodifuziune, la Marmorosch, Blank & Co, Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Românească, Banca Naţională a României, Banca de Credit Român, la societatea de asigurări Dacia-România.
Dar la fel de important ca depozitul de acțiuni al regelui era întregul portofoliu al băncii. Aceasta deținea 58% din acțiunile fabricii de sticlă cu gaz metan Mediaș - cel mai mare producător de geamuri, 84% din cele ale Turcoaia - principalul extractor de granit, prin participațiunile de la Lujani, care la rândul său deținea Jucica și Crisciatic, iar ultima Ripiceni și Agra, societatea bancară controla peste o treime din producția de zahăr, prin deținerea majoritară de la Industria textilă Buhuși avea sub control 80% din producția de postav și la un moment a deținut aproape 60% din acțiunile Băncii Industriei și Comerțului, care, la rândul, său avea organizate carteluri la vânzarea de butelii, sifoane, țevi de plumb, tuburi izolatoare, șuruburi, cuie, talpă de pantofi etc. Banca de Credit Român finanța preponderent industria și comerțul, dar dacă la jumătatea anilor '30 trei sferturi din credite mergeau către prima ramură, în anii '40, mai mult de jumătate s-au îndreptat spre cel de-al doilea domeniu economic, ca urmare a intereselor germane.
Cu puţin înainte de naţionalizarea din 1948, Banca de Credit Român era cotată la Bursa de Efecte, Acţiuni şi Schimb din Bucureşti alături de Banca Naţională a României, Creditul Naţional Industrial, Banca Românească, Banca Marmorosch, Blank & Co, băncile Urbana, Albina, Italiană şi Română, Cerealiştilor, Ilfov, Agricolă, Ţării, Poporului, Stambuliu, Banatului, Vultur, Oituzul, Banca de Scont, Banca Centrală de Credit, Banca Nouă a Moldovei, Băncile Unite Focşani, Societatea Anonimă Economia Focşani, Societatea pentru Întreprinderi Electrice şi The Bank of Roumania Ltd.
Banca avea sucursale la Brăila, Galați şi Constanța, Bălţi, Cernăuţi, Chișinău şi Braşov, Timişoara, Arad, Giurgiu şi Iaşi.