În anii din urmă ai comunismului, bărbații alergau după modă cu aceeași disperare cu care alergau după o portocală. Nu aveam Instagram, dar aveam ochi mari și atenți. Ce vedeam pe la cei norocoși, pe la cei „cu rude în străinătate” sau în filmele franțuzești de la Cinematecă se transforma instant în dorință națională. Și mai erau celebrele cataloage Neckermann și Quelle, adevărate standarde ale modei acelor ani. Aceste reviste-catalog circulau de la o familie la alta și toți ne clăteam ochii răsfoindu-le. Nu conta că respectivul număr al catalogului era vechi deja de doi ani. Pentru noi tot ce era în Neckermann era la modă. Se împământenise și expresia: „Este îmbrăcat ca-n Neckermann”.
Când moda era contrabandă
Până să înceapă perioada aia de lipsuri severe – cea în care un săpun Fa era motiv de invidie între blocuri – cei din vârful partidului au dat ordin ca „organele” să închidă ochii la piața neagră. Așa s-a născut „generația în blugi”. O perioadă în care statul n-a importat vreodată măcar o pereche oficială de Levi’s, dar toată lumea purta blugi. Și toată lumea știa că sunt originali, chiar dacă uneori aveau cusătura mai strâmbă.
Dar libertatea asta mică era cu interdicții mari. Tricourile care sugerau bunăstarea capitalismului erau tabu. La fel și șepcile. Spun asta din proprie experiență: am avut o șapcă pe care scria ceva ce eu nu înțelegeam bine, dar nici nu apucam să o port, pentru că venea câte un tovarăș să-mi explice că „nu e bine că o am pe cap”.
Explozia tricourilor și șepcilor după ’90
Cu toate astea, imediat după Revoluție, s-a întâmplat minunea. Primul lucru care a explodat pe ușile magazinelor au fost tricourile. Tricouri cu modele, cu lupi, cu Harley-Davidson, cu „I Love New York”. Mulți dintre noi n-ajunsesem încă la Cluj, dar știam de Brooklyn. Bărbatul român nu mai ieșea din casă doar „să-i fie cald”. Începea să se uite în oglindă, să tragă tricoul, să-l mai aranjeze, să mai schimbe șapca. Deodată, imaginea conta.
Șapca, dragii mei, devenise mică operă de artă. Colorată, „firmată” – sau cel puțin părea – deja era obligatorie. Mai ales pentru cei care purtaseră șapcă și pe vremuri, dar atunci era lucru serios, nu accesoriu de atitudine.
Apoi a venit revoluția bărbieritului. Dacă înainte ne chinuiau lamele proaste din „comerțul socialist”, care lăsau dâre ca după duel, după ’90 au apărut mașinile de ras. Și, brusc, bărbatul român a descoperit că poate ieși din casă fără să arate ca după o bătălie în tranșee.
„Adidașii” care ne-au făcut liberi
Și cum să uităm „adidașii”? Erau pașaportul spre lume. Dacă nu aveai adidași nu existai, nu contai, nu intrai în gașcă. După ani și ani de teniși chinezești care se rupeau la prima baltă, adidașii – orice marcă – deveniseră simbolul libertății. Interesant e că și azi, după 35 de ani, tot adidașii sunt la modă. Istoria nu se repetă, dar uneori poartă aceeași talpă.
Mitul cojocului „Alain Delon”
Își mai aduce aminte cineva de cojocul „Alain Delon”? Moda lansată de marele actor francez în filmul „Rocco și frații săi” din 1963?
Era luxul suprem. Dacă aveai cojoc „Alain Delon”, nu doar că erai bine, erai cel mai bine. Îl purtai ca pe o medalie. Nimeni nu știa dacă Delon chiar purta așa ceva în viața de zi cu zi, dar asta nu conta. Numele era suficient. Pe atunci, brandul nu era logoul – era povestea.
Privind în urmă, îți dai seama că tot ce a urmat după ’89 – moda, obsesia pentru stil, nevoia de „a fi în pas cu lumea” – venea dintr-o dorință adâncă, acumulată în ani de cenușiu obligatoriu. E uimitor câtă frumusețe se poate ascunde în libertatea de a-ți alege un tricou.
Și, da, dragii mei, bărbații „se găteau”. Poate chiar mai atent decât femeile.
Noi, dragii mei, ne revedem vinerea viitoare, cu sănătate, în pace și siguranță. Doamne ajută!