Arătam într-un text anterior că sunt aproape 11 ani de la criza datoriei suverane a Greciei, care la un moment dat părea că amenință să dezintegreze zona euro, și constatam că, cel puțin în sens financiar, „noua normalitate” sau „marea resetare”, concepte despre care se vorbește acum în perspectiva pandemiei, au devenit de fapt realități de mai de mult în Occident. Asta pentru că marile bănci centrale ale lumii au transformat de atunci politicile monetare neconvenționale ultrarelaxate (în primul rând dobânzile aproape de zero și QE) din excepție în rutină, iar fenomenul nu a făcut decât să se accentueze odată cu problemele economice provocate de COVID-19. Conchideam spunând că, de unde Grecia era privită ca oaia neagră a zonei euro și a UE, am devenit cu toții greci, deși nu ne place să o recunoaștem.
Încurajator este însă că, din fericire, există și excepții semnificative la acest trend global, ceea ce demonstrează că pandemia nu suspendă regulile raționalității monetare. Banca Națională a României este una dintre puținele bănci centrale care au rezistat cu brio atât tentației intrinseci de a abandona „ortodoxia” monetară în condițiile extraordinare ale pandemiei, cât și presiunilor în acest sens, mai discrete sau mai directe, venite din zona fiscală a autorității de stat, dornică să își asigure finanțare ieftină și să-și disimuleze deficitele. BNR nu și-a uitat mandatul și, fără să neglijeze câtuși de puțin exigențele continuității accesului la finanțare al statului, firmelor și populației, a abordat cu extrem de mare prudență instrumentele neconvenționale: reducerile de dobândă și de rezerve minime obligatorii, precum și achizițiile de active. Pe scurt, BNR s-a dovedit a fi poate cea mai puțin „greacă” bancă centrală. Această prudență s-a coroborat fericit cu nivelurile mari menținute de BNR în ceea ce privește stocul de aur și rezerva valutară, adevărate polițe de asigurare față de riscul ca percepția investitorilor străini față de România să se modifice în sens negativ. În condițiile în care cotațiile aurului pe piețele internaționale au crescut semnificativ de la începuturile QE şi în pandemie, atracția față de acest activ de refugiu clasic majorându-se odată cu incertitudinile din economie, valoarea stocului de aur monetar a avansat cu peste jumătate de miliard de euro. Şi, la rândul său, s-a mărit şi rezerva valutară. Și rezervele nu doar că susțin politicile fiscale și economice într-o perioadă extrem de dificilă, ci și suplinesc deseori neajunsurile politicilor guvernamentale, acționând ca o garanție puternică în fața creditorilor statului român față de pericolele de derapaj. Astfel, BNR nu a micşorat mai mult dobânzile-cheie, așa cum i s-a transmis pe diferite canale să o facă, întrucât este pe deplin conștientă că problemele determinate de pandemie nu au redus câtuși de puțin necesitatea ajustării deficitului bugetar, sold negativ similar cu acelea de la începutul crizei, ce au dus la triplarea datoriei externe. Dimpotrivă, exigența ajustării este cu atât mai presantă cu cât e de așteptat ca datoria externă să sară sensibil pragul de alertă de 40% din PIB, din cauza avansului cheltuielilor și reducerii veniturilor în condiții de persistență a pandemiei. Și, la fel ca în anii anteriori, marea problemă nu este nivelul în sine al acestei datorii, ci viteza neliniștitoare cu care crește. Î n aceste condiții, este fair-play să i se recunoască Băncii Naționale meritele cruciale în menținerea ratingului de credit al României la nivelul „recomandat pentru investiții”. Iar responsabilii cu politica fiscală ar trebui să admită că, la păstrarea costurilor de finanțare publică la cote suportabile, acest rating (păstrat prin politică prudentă a BNR) contribuie semnificativ mai mult decât eventuale tăieri mai ample de dobânzi, care ar putea duce în cele din urmă la efecte contrare celor țintite