„«A avea boala lui Calache» este o zicală căreia i s-a construit de puțină vreme, la noi, o așa zisă legendă - altfel neconsemnată de folcloriști în cercetările de teren”, sesiza reputatul etnolog Gheorghiță Ciocioi în deschiderea unui nou episod al rubricii Dicționar cultural. Mai pe îndelete? „Ar fi vorba de un tânăr boier - fiul unui anume Mihalache din Oltenia - dornic să ajungă la tron, dar care nu reușește să facă față îndatoririlor (somn și lenevie din destul, isterie odată trezit, mâncare multă), sultanul neconfirmându-l ca domn la Țării Românești. Așadar, deloc o boală, mai mult o meteahnă...”.
Pitpalacul, bată-l vina!
Să-i pătrundem înțelesurile! „Zisa în cauză nu este nicicum una veche, fiind un împrumut din franțuzește, din secolul al XIX-lea, prin contactele dese ale studenților și boierilor moldoveni și munteni cu Franța și limba franceză. Astfel, Calache - un nume provenit, în Moldova, din Chitcalache (BCI4, 193: Chitcălache Toader) - are legătură cu... pitpalacul (prepelița). O poreclă devenită nume de familie. Caille des blés (pitpalacul), în franceză, va intra în mai multe expresii (cu tentă umoristică) din pricina «strigătului» caracteristic al masculului speciei de păsări în cauză - de dinainte de crăpatul zorilor, ori chiar târziu în noapte, repetat de patru până la opt ori: «paye tes dettes» («plătește-ți datoriile»)” Interesant…
Îmbuibare și lenevie
„Onomatopeea, ușor imitată de unii oameni - a continuat Gheorghiță Ciocioi -, va ajunge să fie folosită, în piese de teatru și opere literare franțuzești, în legătură cu personaje isterice/«apucate», care altfel lenevesc (asemenea pitpalacului - ce după strigăt stă ascuns ore în șir în grâu, pajiști, lucernă etc. și care zboară - foarte jos, aproape de pământ - doar în caz de pericol -, masculii petrecându-și departe de femele ceasurile îndelungi de lenevie, după ce se îmbuibă dimineața devreme, ori la orele serii - îndemnând îndată, autoritari, la... plata datoriilor”.
Fețe-fețe
Tot aici: „Portretul unui «Caille»/Calache dâmbovițean arăta astfel în anii ’30: «N-are program, n-ar partid, dar e limbut: zice bine Calache... L-au ales primar pe Calache. Când îl căutau țăranii, Calache era la București. Descoperise acolo un hotel cu electricitate, se mai distra»” („Curentul”, 23 februarie 1932). Sau: „Toţi vorbesc molcom, pentru a izbucni deodată în nişte urlete grozave şi dau vădite semne ale bolilor cunoscute sub denumirile de boala copiilor, zisă şi a lui Calache sau delirium tremens” („Rampa”, 3 decembrie 1931). Un „chitcalache”, așadar, „cu care nu faci nici o treabă” și pe seama căruia să te tot amuzi.
„Gicu”/„Gica” - puiul mamei, puișor
În continuare, elucidarea unui mister: „Gicu” - de ce, adeseori, nu e „Gheorghe”, așa cum suntem tentați să credem. Gheorghiță Ciocioi are cuvântul: „Doar câteva exemple din zona Moromeților (Plopi, Teleorman): Stoica Virgil, cunoscut întreaga viață de comunitate drept Stoica Gicu, Mihalache Alexandra (Gica, numită astfel, Alexandra fiind doar în acte), Constantin Marin (cunoscut drept Gicu lui Lupu’), Constantin Eugenia (Gica)... Și lista ar putea continua cu multe alte nume. Mulțime de comunități, mai ales din sudul țării, în care Gicu e un nume destul de des întâlnit. Arareori acest nume derivă din George/Georgică. De altfel, în trecut, numele era la noi sub forma Gheorghe, cuvenindu-se a fi folosit ca Ghicu, așa cum îl aflăm și la sud de Dunăre pentru Gheorghi (Ghiko)”.
„Gigea” - „copil frumos, dulce, drăguț”
Și-atunci? „Părut o enigmă la prima vedere, deși folosit des până mai deunăzi, Gicu este o numire turcească a copiilor - prezentă în Balcani, dar și la nord de Dunăre. Înțelesul termenului turcesc «ciğa» (a se citi «gia»/«giga» - balcanizat) este cel de «pui/u» (golaș, fără pene/fulgi), un nume-alintare pentru un prunc ori o pruncă - un «puiuț»/«puișor». În bulgară: Gigo - pronunțat aproximativ Gigu (ajuns chiar nume de familie în această limbă - Gigov, Gigovski - cu același înțeles).
Deloc de mirare, așadar, că mulți copii vor fi numiți pentru întreaga viață alintător: Puiu”. Încă un amănunt: „Nu tot același înțeles are cuvântul «gigea». Deși termen turcesc la origine și el - «cici» (a se citi «gigi»), acesta are înțelesul de «(copil) frumos, dulce, drăguț» în tălmăcire din această limbă. Preluat nu doar de română, fiind prezent și în Balcani”.
Nume și locuri cu înțeles uitat
Roncea
„Nume întâlnit la noi, în trecut, mai cu seamă în Oltenia. O prezență mai deasă a acestuia (Ronce) o aflăm la sud de Dunăre. Deși se crede că nume precum Roncea, Ronciu, Romcea, Roncioiu ar putea proveni din Aron, Miron, Sofron, Andron (ipoteză ce nu poate fi exclusă întru totul), înregistrările numelui de la sud de Dunăre, consemnările acestuia arată că e vorba de un nume de botez, devenit în timp nume de familie. Mai precis, medio-bulgara - prezentă vreme de secole și în Biserica noastră - va transpune nu puține nume de sfinți din grecește în slavă, acestea fiind primite și de români (Bogdan, Preda, Nedelea etc.). Astfel, numele de Ronce/a, în slava bisericească, iar mai apoi în documente, derivă din Blagorodna - traducerea numelui grecesc Evghenia («de neam bun»). Un nume primit la botez, așadar, de cei născuți pe 24 decembrie de Sfânta Eugenia («Sveta Blagorodna») - Blagoro(d)nce/a. Prescurtat, la nord și la sud de Dunăre: Rodna/Rona/Ronka, Rondce/Ronce/a. După 1800, înregistrat ca nume de familie”.
Mehedinți
„Județul din sud-vestul țării își trage numele de la localitatea Mehadia, multă vreme reședință a ținutului. Vechea cetate și așezare romană Ad Mediam, după istoriografia românească, corespunde Mehadiei de astăzi. După istoricii maghiari, numele Mehadiei provine de la un nobil local - Mihály, așezarea fiind atestată în 1323 ca Miháld”.
Severin
„Orașul Drobeta-Turnu Severin este unul nou (de aproape două secole). Construit în apropierea locului în care s-a aflat cândva cetatea Severinului - înălțată aici în urmă cu un mileniu de către regele maghiar Ladislau I. Cum în interiorul cetății a fost ctitorită o biserică catolică (sediu al unei episcopii), cu hramul Sfântul Severin de Noricum, aceasta își va lua numele de la protectorul ei: «a Severinului».
Numele va trece și în Banatul «de Severin», actualul județ Caraș-Severin având, de asemenea, legătură cu râul din zonă - Caraș («Kara su» = apa neagră, în limbile turcice). Sub Vladislav Vlaicu (1364-1377), românii vor înființa și ei la Severin o mitropolie ortodoxă”.
O etimologie complicată
Un termen cu „greutate” în limba română: vrednic. Are cuvântul etnologul Gheorghiță Ciocioi: „«Vrednic», în românește, e un termen cu o etimologie slavă complicată. Chiar nu are a face cu vred/vredno etc., care înseamnă «corupt» (groaznic, așadar, să spui «vrednic este»!), «dăunător", «nociv», «vătămător», «rău»...” Dar? „Rădăcina e «veren» = credincios. De aici, merituos, harnic, muncitor. V(e)renic”.
„«A avea boala lui Calache» nu este nicicum o zicere veche, fiind un împrumut din franțuzește, din secolul al XIX-lea, prin contactele dese ale studenților și boierilor moldoveni și munteni cu Franța și limba franceză”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Onomatopeea, ușor imitată de unii oameni, va ajunge să fie folosită, în piese de teatru și opere literare franțuzești, în legătură cu personaje isterice/«apucate», care altfel lenevesc asemenea pitpalacului”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Portretul unui «Caille»/Calache dâmbovițean arăta astfel în anii ’30: «N-are program, n-ar partid, dar e limbut: zice bine Calache”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Medio-bulgara - prezentă vreme de secole și în Biserica noastră - va transpune nu puține nume de sfinți din grecește în slavă, acestea fiind primite și de români (Bogdan, Preda, Nedelea etc.)”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Părut o enigmă la prima vedere, deși folosit des până mai deunăzi, Gicu este o numire turcească a copiilor - prezentă în Balcani, dar și la nord de Dunăre”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog