Aceasta era întrebarea pe care o punea, cu aproape nouă decenii în urmă, Julien Benda în atât de controversata sa carte ,,Trădarea intelectualilor’’(1927).Filosoful francez anatemizându-i pe acei intelectuali care au abjurat de la misiunea lor pentru a intra în murdare jocuri politice, girând, prin aceasta, ura. Fără să intrăm,aici, într-o analiză pe text a cărții(deși un asemenea demers ar fi foarte incitant și plin de multe învățăminte), vreau să citez, aici,unul dintre mesajele sale cheie, exprimat, atât de patetic și de deschis, de către Benda prin întrebarea:,,cine ne va scăpa de acești oameni sinceri?’’
Întrebare pe care,schimbând ceea ce este de schimbat, o putem relua cu deplină îndreptățire printr-o raportare directă la câteva recente mutări înregistrate pe tabla de șah a vieții noastre publice. Mă refer, după cum lesne se poate bănui, la declarațiile lui Gabriel Liiceanu care ne dă de veste despărțirea de Traian Băsescu Același Traian Băsescu căruia, cu doar doi ani în urmă,mai precis în mai 2014, îi aduce acest vibrant omagiu:,,Timp de zece ani, cât ați fost și sunteți președintele României,nu ați făcut decât să ne așezați pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele în chip matur al României, trebuie să ne așezăm.’’
Pentru ca, acum, la nici doi ani de la ceremonia decorării sale, același Gabriel Liiceanu să aibă numai cuvinte grele despre cel pe care nu ezita să declare că a fost,,la înălțimea unei bune părți a intelectualilor acestei țări’’,să vorbească despre ,,metamorfoza celui care a urcat glorios și a coborât indecent scara puterii’’. Și atunci, în 2014, ca și acum, în 2016, personajul principal fiind Traian Băsescu! Cu singura diferență, esențială cred, că , acum doi ani, respectivul era președintele României, iar, acum, este fostul președinte al României.
Departe de mine intenția de a contesta dreptul oricărui om de bună credință de a-și face publică dezamăgirea față de prestația nenorocită a celui care, zece ani, s-a dovedit a fi Amiralul Dezastrului Național și, mai ales, al celor care aufost sincer convinși că, pentru România și pentru români, ,,popularul Traian Băsescu’’ va fi altceva decât ,,arogantul Adrian Năstase’’. Numai că, în cazul lui Gabriel Liiceanu - dar, cu siguranță, nu numai al său!- lucrurile stau cu totul altfel.
Și asta pentru că, așa după cum el însuși a afirmat-o, Gabriel Liiceanu a făcut parte, dimpreună cu Andrei Pleșu, H.R.Patapievici sau Vladimir Tismăneanu, printre cei pe care norodul s-a obișnuit să îi numească ,,intelectualii lui Traian Băsescu’’. Fără ca domniile lor să se fi arătat deranjate de un asemenea apelativ sau să se dezică de el. Dimpotrivă, au fost chiar singurii pasageri ai unei curse speciale cu avionul de la București direct până la reședința prezidențială de vacanță aflată pe însoritul litoral al scumpei noastre patrii, așa încât cel supranumit ,micul Napoleon balcanic’’ să poată beneficia, în direct și în bune condițiuni, de roadele gândirii și a clarviziunii lor. Aceasta nefiind, desigur, singura întâlnirea de taină între eminentele personalități. Nimic de zis până aici, doar că, în toată această vreme, Traian Băsescu și clica sa jefuiau cu sârg și spor țara, tăiau salarii, închideau spitale, goneau peste granițe medici și profesori. Fără rușine și fără frică, atâta vreme cât justiția însăși era cu adevărat legată la ochi dar numai spre a se face că nu vede dezastrul programat al României. Mă refer, desigur, la in-justiția celor ,,cu Traian Băsescu în suflet’’, în frunte cu Monicăi Macovei, Daniel Morar și Laura Kovesi. Mai mult sau mai puțin întâmplător, cei trei pe care Gabriel Liiceanu îi citează ca fiind exponenții ,,începutului tare’’ pentru sistemul represiv și super-politizat al statului de drepți.
Realități dramatice și rușinoase față de care, după cum reiese din confesiunea prestigiosului filosof și editor, nici domnia sa nici co-militanții nu au avut cel mai mic reproș a-i adresa comandantului suprem al nenorocirii noastre colective. Dimpotrivă, nu au ratat nici-o ocazie spre a-și manifestat deplina adeziune, nestrămutate încredere și solidaritatea de neclintit.
Mai înțeleg din mărturisirea pe care Gabriel Liiceanu a făcut-o publică, zilele trecute că, relațiile acestei elite cu Traian Băsescu s-au păstrat și în cel de-al doilea mandat prezidențial. Dovadă fiindchiar decorarea autorului ,,Jurnalului de la Păltiniș’’, împreună cu H.R.Patapievici, și el neobosit militant pentru triumful cauzei basiste. Oare chiar așa de rupți de realitate să fi fost Gabriel Liiceanu et comp, încât să nu audă și să nu vadă ceea ce se petrece în țara asta? Chiar atât de înalt să fi fost acel Turn de fildeș în care viețuiau și creau, pentru ca vocea străzii să nu ajungă până la înălțimile lor? Greu de crezut așa ceva, dovadă vehemența cu care Gabriel Liiceanu însuși îi ataca, desigur verbal, pe cei care la Referendumul din 2012 votaseră pentru demiterea lui Traian Băsescu.
Firește, nu contest sinceritatea poziționării lui Gabriel Liiceanu și a altora ca el în toți acești zece ani, numai că printr-o asemenea atitudine complice au cauționat ororile regimului absolutist al lui Traian Băsescu. Motiv pentru care, desigur într-un cu totul alt înțeles, aș relua celebra alegație a lui Julien Benda. Adăugându-i, firește, și o întrebare de elementar bun simț: când au fost sinceri Gabriel Liiceanu și camarazii săi, atunci sau acum?
După cum văd, Gabriel Liiceanu, cel care a decis că iasă din ,,tăcerea stupefiată’’ în care îl aruncase ,,metamorfoza celui ce a urcat glorios și a coborât indecent scara puterii’’, a găsit cuvintele care să îl ajute să își exprime gândurile și simțămintele de cruntă dezamăgire. Nu văd, atunci, ce anume l-ar împiedica să scrie câteva slove, la fel de sincere, despre răspunderea morală pe care o au pentru că au cauționat, cu prestigiul și credibilitatea lor, monstruozitățile regimului lui Traian Băsescu. De aceea, îmi permit să îi ofer un posibil model de discurs, datând din 30 decembrie 1989.Iată:,,Sunteți puțini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forță și grație și totuși mulți, dacă ați putut face cu putință,hrăni și cauționa, oroarea vreme de 40 de ani’’.Restul, desigur, se cunoaște…
Apel perfect valabil, în situația de față, dar cu o triplă precizare. 1)Nu se pune semnul egalității între cele două perioadele istorice (1948-1989 respectiv 2004-2014) și nici între cele două regimuri politice; 2) De data aceasta, nu mai este vorba despre 40 de ani, ci, din fericire, doar despre zece ani; și 3)Un asemenea ,,Apel’’ se poate adresa atât de-acum foștilor ,,intelectuali ai lui Traian Băsescu’’ , ca și unor ziariști de casă, și ei , mai nou, năpârliți în anti-băsiști jurați.În rest, rămâne cum am vorbit!