Ar mai fi președintele care nu se poate opri din reales, în timp ce țara nu se poate opri din foamete. Și, bineînțeles, există cazul acela în care poporul a cerut să aibă dreptul la președinți aleși pe viață, iar partidul aflat de 70 de ani la putere i-a aprobat cererea.
Exemplele de acest gen, plus propria experiență neîntreruptă de la Carol II la Ceaușescu, au făcut ca România de după 1989 să-și rescrie legislația cu frica de dictatură în suflet. Prima grijă - Parlamentul. Nimeni nu a prevăzut, însă, că trebuie vegheat și la bunul simț. Acum, aleșii poporului sunt în exotica situație de a-și gândi singuri pedepse pentru bullying parlamentar și infracțiunea de gâtuit miniștri chemați la moțiune.
Agresiunea („Nici nu l-a lovit!”, „Da’ ce i-a făcut?”) deputatului AUR George Simion asupra colegului liberal Virgil Popescu a dezlănțuit dezbateri despre extremism și chiar o anchetă a Parchetului General. Dar nu este deloc surprinzător că locul în care s-a întâlnit „Hoțule!” cu „Prostule!” a fost chiar Parlamentul.
Parlamentul nu e Academia Română, nu e o adunare a înțelepților. Parlamentul este o vitrină a societății. Din patru în patru ani se prelevează mostre din populație și se trimit în Dealul Spirii.
Noi am trimis în Parlament un partid care protestează în sala de plen ca la mitingurile de stradă. Oameni care își lipesc telefonul de fața dușmanului politic și transmit live pe internet cum îi varsă lături în cap. Din rândurile lor s-au ales miniștri. Cel care acoperea dezbaterile parlamentare cu o boxă din care urla Guest Who, iar când își epuiza timpul și îi tăiau microfonul la tribună vorbea la portavoce, a ajuns ministrul Justiției. Celebrul Stelică Ion, de la USR. Acum se văd consecințele.
Cine seamănă Stelian culege Simion. Iar ultimele sondaje arată că ne și place asta: AUR a crescut la 18%, iar USR - la 12%.