Cei mai trendy analişti ai ţării susţin că politica monetară are rol definitoriu, nu e bine cum e implementată, dar nu prea ştiu ce ar trebui făcut.
Iar ceea ce omit constant din discurs e politica fiscală, adică cea de a doua ramură a mixului fiscal-monetar.
Ani întregi fiscalitatea a crescut cu procente importante. Ce relevanţă poate avea la nivelul dobânzii-cheie o jumătate de procent, pe lângă cât de mare e influenţa impozitelor?
Şi când prețurile de consum scad, iar cele din întreaga economie - reflectate de deflatorul PIB - cresc, ca urmare a impactului taxării, la ce ar trebui să reacționeze banca centrală?
Dacă s-ar uita la deflator ar fi necesar să mărească dobânzile pentru a combate efectul taxelor și să încerce să genereze forțat economisire . Dar acționând astfel asupra cererii agregate, inflația la consumator s-ar duce mai mult sub cea din întreaga economie.
Dar ce s-ar întâmpla dacă dobânzile ar merge mai repede în jos? Ar descuraja substanțial economisirea și ar provoca o virare rapidă a economiei „la negru”, ceea ce ar reduce colectarea taxelor și ar descuraja investițiile.
Iată două exemple de politici prociclice. De aceea singura variantă anticiclică e cea actuală, când dobânzile stau între inflația pe minus și deflatorul pe plus, situație în care poate avea loc o mutare a greutății creditării dinspre valută către lei, pe fondul stabilității cursului.
Dacă însă zicerile analiştilor se menţin pe aceeaşi linie, dacă politica monetară rămâne pentru ei determinantă, şi n-aduc vorba de fiscal sau de structural, nu identifică principii şi cum să se schimbe paradigma, înseamnă că doar doresc scaunul altuia. După care, eventual, banca centrală să „albească” toate iniţiativele politicienilor, oricât de vicioase ar fi. Oare de asta se face atât de mult tapaj, ca să se suprapolitizeze o instituţie?