Mulți autori au idei, împărtășesc teorii, dar puțini se încumetă să-și elaboreze sistematic ideile. Sînt mulți continuatori, se face multă exegeză, dar mai rar construcție filosofică.
Cu ani în urmă Andrei Marga a dat volumul Întoarcerea la sens. Filosofia pragmatismului reflexiv (Tribuna, Cluj-Napoca, 2014). Cu noul său volum Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică (Editura Compania, București, 2016, 354 pagini), Andrei Marga se ridică desupra frământărilor curente și încearcă să formuleze o construcție filosofică care să treacă cele două examene – al rigorii teoretice și al relevanței practice. El dă o scriere de filosofie sistematică dintre cele ce se așteaptă de la filosofi. Publicăm, spre informare, coperta ediției și un fragment din introducerea volumului.
„ Nimeni nu filosofează fără un domeniu de decolare. Formația sociologică, fie ea și secundară, a fost importantă. La mine, chestiunile vieții în societate, nu doar viața în raport cu absolutul sau viața ca toarcere a firului interiorității, au contat hotărâtor. M-am interesat de sociologie și am tras concluzii din evoluția ei. Rămân printre adepții sociologiei ca teorie a societății – concepere a disciplinei care s-a degradat, la noi, într-o descriere mai mult statistică a comportamentului electoral....
În tradiția care s-a profilat la Cluj, s-au întreprins construcții în diferite discipline. În filosofie, cum se știe, Lucian Blaga este autorul unei filosofii originale în care a căutat să lămurească poziția culturii române în cultura lumii. D.D.Roșca a dat o „încercare de sinteză filosofică”, cum el însuși spune, pe categoria existenței, în urma fecundei sale stăruințe asupra lui Hegel. Eugeniu Sperantia aspira vizibil la o construcție filosofică pe bazele pragmatiste, care tocmai fuseseră deschise spre explorare. M-am angajat să continui tradiția printr-o încercare de construcție filosofică condusă de tema orientării în lume.
Construcția pe care am proiectat-o vine din patru opțiuni filosofice.
Prima este aceea că între capacitățile pe care le posedăm, ca oameni – sensibilitate, voință, intelect, reflecție etc. – rațiunea este cea pe care ne putem rezema cu mai multe șanse de orientare încununată cu succes în viață.
A doua este aceea că rațiunea implică – așa cum ne-a arătat deja Fichte – voința de rațiune și datoria raționalizării lumii noastre. Suntem deja departe pe drumul raționalizării și avem concluzii propriu-zis filosofice în urma drumului parcurs. Nu este aproape nimic în ordine în lume, dar nu este totul pierdut și nici mult de la început asigurat!
A treia este aceea că cine vrea raționalizarea intră pe terenul unei realități ce rămâne un întreg – distribuit pe numeroase paliere, domenii, segmente și situații, pe care trebuiesc făcute suficiente distincții – și se cere abordată ca întreg. „Diferențierea” o consider nu doar un mecanism de evoluție a modernității, ci și o realitate mai adâncă, cu ale cărei efecte abia am început să ne confruntăm, filosofic vorbind.
A patra este aceea că în conștiință și în comunicare avem mediile hotărâtoare ale vieții noastre într-o societate a cărei complexitate deja pune la încercare conceptualizările reținute în istoria filosofiei. Chiar și după decenii de ofensivă împotriva unificării datelor experiențelor, în filosofie nimic nu este asigurat fără fundamentare, încât am făcut temă de reflecție din însăși aceste opțiuni sau măcar le-am apărat.
Rațiunea, raționalizarea, diferențierea, acțiunea, conștiința și comunicarea sunt termenii filosofici unificatori ai scrierilor mele de până acum. Dacă este să iau în seamă cerința lui Hegel de a unifica până la capăt experiența și de a găsi un termen – unul singur! – unificator, care să fie oarecum fundalul celorlalți și să proiecteze o lumină asupra întregii realități, dincolo de derutantele ei diversificări și mișcări, atunci pot spune că acesta este comunicarea. Ne naștem în mediul comunicării, trăim înăuntrul ei, ea decide direcția acțiunilor noastre și ne permite să atingem ceva și nu altceva.
Prin comunicare trec de fapt și cunoașterea și acțiunile și ființarea noastră. Celebrele întrebări puse de Kant – „ce pot să știu?”, „ce trebuie să fac?”, ce îmi este îngăduit să sper?” și „ce este omul?” – se dezleagă astăzi mai profund pe terenul comunicării. Interogațiile ce au nutrit filosofia dintotdeauna – de la „ce este?”, trecând prin „cum putem cunoaște?”, la „ce putem face?” – se dezleagă într-un fel nou în orizontul comunicării.
Aparțin curentului de gândire ce a făcut trecerea de la „filosofia conștiinței”, la ”filosofia comunicării” și caută acum să absoarbă „filosofia conștiinței de sine” în aceasta din urmă. Mi-am asumat că accesul nostru, ca oameni, la realitate, este mijlocit de „comunicare” (începînd cu cea mai simplă operație lingual-cognitivă, care este „nominalizarea”) atît în ipostaza de „instrument” al cunoașterii, cît și ca „mediu” al acesteia, și că nu există soluție la problemele unei societăți de „complexitate” înaltă în afara „comunicării” soldată cu „înțelegerea”. Mi-am asumat, însă, tot mai mult, că în „comunicare” sîntem prezenți, ca oameni, în așa fel încît ceva mai mult decît comunicarea rămîne de partea noastră, așadar în afara comunicării. Sau, pozitiv formulat, că în „comunicare” venim mereu cu asumarea noastră de către noi înșine, la singular (ca individualități) și la plural (ca și comunități), care afectează comunicarea faptică însăși. Pe ambele direcții – sesizarea condiționării comunicative a tablourilor realității pe care ni le facem și sesizarea condiționării ontice (existențiale și sociale în înțeles larg, în primul rînd) a „comunicării” – m-am sprijinit pe achizițiile științelor timpului (de la matematică și logică, trecînd prin sociologie și lingvistică, la psihologie).
Demersurile mele au drept cadru „filosofia subiectului” și desfășoară înainte de toate o antropologie a reproducerii culturale a vieții prin acțiuni diferite, subsumate unui sens cultural, ancorat, pe o bună parte, în echiparea noastră, în cele din urmă anatomo-fiziologică, ca oameni, și dependent de inițiative umane și, desigur, de caracteristicile lumii.
Deoarece pragmatismul reflexiv pe care caut să-l articulez înaintează pe o cale distinctă, între multele posibile, vreau să aduc aici alte câteva precizări pentru a-l face cît mai intuitiv. Să constatăm că „societatea cunoașterii” din zilele noastre are nevoie de un complement – „societatea înțelepciunii”, care presupune, în ordinea cunoașterii, „viziune”. Sunt nenumărate probleme ce nu se pot soluționa fără cunoaștere în sensul strict, al științelor, dar sunt și numeroase crize (criza de raționalitate, criza de legitimare, criza de motivație, criza de creativitate, criza de soluții, în general) ce nu se pot depăși fără „viziune”. Să observăm că trăim o „resurgență a religiei”, dar avem, totuși, și o „resurgență a filosofiei”, fără a discuta în acest moment caracterele acestor resurgențe. Notez aici în treacăt că „diferențierea” formelor spiritului – științele, arta, religia, filosofia – nu este reversibilă și nu se câștigă nimic din reduceri sau confuzii ce afectează autonomia vreuneia. Științele, filosofia, arta, religia trebuie luate caatare. Doar că avem nevoie și de unitatea lor. Aceasta nu mai este tangibilă, cum spera Kant, instituind „tribunalul” uneia dintre forme, oricare ar fi ea (Kant prefera filosofia!), ci punându-le într-o relație de comunicare ca parteneri într-o întreprindere comună. Filosofia, în orice caz, rămâne credincioasă marii ei tradiții continuând să caute, până și în cele mai contextualizate fapte, cunoștințe, acțiuni, ceea ce ține de întreg – de întregul vieții umane, societății, istoriei, lumii.
Istoria filosofiei ne acomodează din primul moment cu „filosofia substanței”, căreia Metafizica lui Aristotel îi dă forma clasică, înțelegând prin substanță ceea ce există în și prin sine și nu are nevoie de altceva pentru a exista. La sfârșitul epocii moderne, o seamă de fapte istorice – expansiunea mașinismului, economia politică a valorii muncă, revoluția franceză, evoluționismul științific, trecerea la scrierea istoriei universale etc. – au pretins o schimbare de paradigmă. Aceasta a însemnat intrarea pe scenă a unei elaborate „filosofii a subiectului”, căreia Fenomenologia spiritului a lui Hegel îi imprimă forma clasică. „Substanța este subiectul”, rezumă noua paradigmă. Hegel a văzut în „principiul subiectivității” – prin care a înțeles libertatea individuală, dreptul nelimitat la critică a individului, autonomia de acțiune a persoanei, cunoașterea științifică și reflexivitatea filosofică, luate la un loc – noul principiu ordonator al societății, istoriei și lumii.
Istoria nu s-a oprit însă nici în acest punct. „Filosofia subiectului” a lăsat în urma ei cel puțin trei paradoxe, pe care le-am numit: „paradoxul libertății” – subiectul devine mai controlat de forțe exterioare pe măsură ce își lărgește libertățile subiective (Nietzsche); „paradoxul umanismului” – umanismul emancipat complet sfârșește în nihilism (de Lubac); și „paradoxul naturalismului” – cucerirea până la capăt a naturii duce la invadarea culturii de către natură (Horkheimer și Adorno). Generația mea nu putea trece, decât cu prețul căderii în formalism sau utopie vinovată, peste aceste paradoxe ce se întâlnesc abundent nu doar în texte, ci și realitate, chiar în cea perceptibilă.
„Filosofia subiectului” trebuia regândită din fundamente, rămânând însă în cadrul ei. Un alt șir de fapte istorice – enorma dezvoltare a cercetării limbajului, semnelor, comunicațiilor, schimbarea de paradigmă din sociologie, antropologie și economia politică, anvergura căpătată de fenomenul dictaturilor și manipulărilor, experiențe reușite ale democratizării, schimbările din creștinismul contemporan, noi teorii din științe etc. – au încurajat trecerea de la „filosofia conștiinței”, de care „filosofia subiectului” a fost legată până la identificare, la „filosofia comunicării”.
M-am plasat înăuntrul „filosofiei comunicării” din zilele noastre. Mi-am asumat că putem dezlega problemele existente aducând în sprijin optica comunicării ființelor capabile de rațiune și acțiune, dar sunt conștient că faptului simplu că personalitatea celor ce interacționează în limbaj condiționează rezultatul comunicării trebuie să-i găsim o rezolvare filosofică. Faptul că printre funcțiile conștiinței individuale rămîn selectivitatea, „disonanțele cognitive” și altele, firește, trebuie preluat în conceptualizarea filosofiei.
Acestea ne cer, cred eu, dezvoltarea „filosofiei conștiinței de sine” pe suport comunicativ. Numai astfel filosofia poate face față încă unui șir de fapte istorice – noile cercetări din neurobiologie și ale funcționării limbajului, noile condiții de performanță din era globalizării, dependența economiei de fiabilitate, a bussinesului de etică, a performanței de integritate, nevoia tot mai resimțită a trecerii de la democrație ca tehnică de alegere periodică a reprezentanților, la democrație ca formă de viață, expansiunea abordărilor alternative în științele sociale etc. – care nu sunt tranzitorii, ci lasă urme adânci în conceperea omului, societății, istoriei și lumii. Departe de a fi o epocă a „sfârșit”-urilor (ideologiei, politicii, istoriei, lumii, divinității etc., cum se clamează superficial), epoca noastră deschide cu adevărat marile „dosare” ale istoriei cunoașterii și înțelegerii lumii.
Pragmatismul reflexiv recunoaște sensul ca prealabil al adevărului. Nu mai putem face față filosofic diversității conceptualizărilor avînd același obiect și diversității culturilor de înaltă competitivitate fără a deschide pînă la capăt interogarea sensului. Nu mai putem asigura ordinea lumii fără a pune întrebări privind sensul instituțiilor, societății, istoriei, vieții umane”. (Din Introducerea la Andrei Marga, Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică, Editura Compania, București, 2016)