Pentru că halucinant este că acel robot mergea singur, adică neînsoțit de nimeni, aparent nesupravegheat, de capul lui, ca să zic așa, deși în loc de cap avea un fel de oval metalic gol! Am remarcat doar privirea terifiată a unei fetițe de vreo zece ani, de pe trotuar, privindu-l! Ciudat, copiii parcă iubesc roboții?! Poate a șocat-o faptul că părea un robot al nimănui, hălăduind liber pe Croazetă? Evident că era strict supravegheat de undeva de la distanță, pentru că altfel un subiect de comedie ar fi: oprește o mașină, în scrâșnet de frâne, coboară un mafiot al unei firme concurente, înșfacă robotul, îl aruncă în portbagaj (până când cinema-ul va continua să arunce numai oameni în portbagaj?) și răpirea se încheie cu succes! În fine...
Competiția a început cu stângul, din punctul meu de vedere. Poate altora o să li se pară că a început cu dreptul; oricine își poate urma propriul gust sau propriul interes. Apropo de interes, ultimii ani sunt martorii unei influențe crescânde a unui așa-numit „jurnalism al agențiilor de presă”... E un rezultat al presiunii puternice, tot mai puternice, a „industriei” asupra unei „prese libere” care se sufocă financiar... Se remarcă o anumită prudență generalizată în a „demola” diverse produse, care ar fi ușor de demolat, dar care au costat mulți bani. Într-o economie de piață reală, nerecuperarea acestor bani înseamnă un dezastru...
Parafrazându-l pe Godard, care spunea că „nu faci un film ca să fii prudent”, aș spune că nici un articol nu scrii ca să fii prudent... Așadar, nu voi crede niciodată că din cele în jur de 2.000 (două mii) de filme de pe planetă, pe care selecționerii declară că le-au văzut, nu se putea alege ceva mai valoros decât primele două filme ale Competiției, alese amândouă pentru prima zi, și care au multe elemente comune. Amândoi autorii sunt pentru prima dată în competiția Cannes-ului, amândoi sunt născuți în anii ’80 și amândoi acoperă aceeași temă, „tema LGBTQ+”.
Primul a fost japonezul Fukada Koji, cu „Nagi Notes”. Nagi e o așezare rurală din Japonia profundă, în care, într-o bună zi, sosește o tânără arhitectă de la Tokio, proaspăt divorțată, în vizită la fosta ei cumnată (fosta soție a fratelui ei), acum sculptoriță amatoare și îngrijitoare de vaci în timpul liber, sau invers, pentru că o vacă se pierde la un moment dat... În timp ce lumea cea mare bubuie, la propriu (o bază militară din vecinătate face exerciții zgomotoase, la știri se aud vești despre războiul din Ucraina), cele două ex-cumnate își descoperă, treptat, noua și adevărata lor identitate sexuală (secondate și de un cuplu de băieți, adolescenți, și ei pasionați de pictură). În final se descoperă și vaca pierdută. Ritmul este foarte lent, narațiunea e structurată pe capitolașe departajate de filele unui calendar care parcă nu se mai termină. Un ton de delicatețe subminată de artificialitate domină întregul, iar „cumnatele” îți rămân la fel de străine la sfârșitul filmului precum îți erau la început. Sala de presă a urmărit filmul într-o tăcere de gheață, doar în ultimul sfert de oră mai mulți au cedat nervos și au plecat. Cred că șansele filmului de a intra în palmares sunt nule. Deși nu se știe niciodată!
În schimb, Lea Drucker, interpreta principală din cel de-al doilea film al zilei, „Viața unei femei” (de Charline Bourgeois-Tacquet - și „femeie”, și „Franța”!), ar avea, teoretic, șanse la un Premiu de interpretare, mai ales că în juriu nu e niciun francez! E un rol greu, pe care îl joacă credibil, dar mereu previzibil și niciodată „unic”! Filmul e împărțit și el pe capitole, menite să structureze povestea și să recompună, din diverse unghiuri, „viața unei femei”. O profesionistă a chirurgiei maxilo-faciale - șefă de secție într-un spital de stat din Lyon, 55 de ani, workaholică, superocupată și superagitată, poreclită de soț Robocop, cu operații, cu pacienți, cu o mamă bolnavă, mereu cu mii de treburi pe cap, pe care le rezolvă sau nu le rezolvă, dar mereu se bate pentru ele -, întâlnește o seducătoare tânără scriitoare care vrea să scrie ceva despre ea, și așa începe idila. Spre deosebire de japonezul care mergea pe sugestie (în Japonia se pare că „tema” presupune încă un oarecare curaj), filmul francez strecoară în agenda încărcată a doamnei doctor și o „sex-affair”, debutată exotic la mare înălțime, pe un vârf de munte, undeva în Alpi, un capitol senzual-carnal, încheiat cu întrebarea soțului (concesiv participant la un mariaj relativ deschis): „Cum e cu o femeie?”, la care ea răspunde că „E bine”. La un moment dat, la o ședință cu rezidenții chiulangii, doamna profesor, turuind nervoasă, le spune ceva despre „medicina din România”, dar sincer mi-a scăpat sensul și nu am avut nici masochismul, nici timpul să mai intru o dată la acest film, vizibil „muncit”, cu multă observație realistă autentică, dar prolix și declarativ, și care pare foarte, foarte lung, deși are doar 1h38! Un singur personaj mi s-a părut absolut memorabil: personajul mamei doctoriței, jucate de Marie-Christine Barrault (82 de ani, nepoata legendarului Jean-Louis Barrault și ultima soție, cronologic vorbind, din cele cinci ale lui Roger Vadim, printre care BB și Jane Fonda). Deși am văzut în atâtea filme alte actrițe jucând aproximativ același personaj - o senectute devorată de boala Alzheimer -, Marie-Christine Barrault reușește să fie surprinzătoare, cu o puzderie de nuanțe - melancolie, cruzime, agresivitate, umor, duioșie, opacitate, inteligență, absență, prezență!, toate într-o clipă, trăite cu viteza sunetului! Ea chiar ar merita premiul de interpretare, din păcate e un „rol secundar”, iar la Cannes, spre deosebire de Oscaruri, nu există premii pentru „secundari”.
În loc de concluzie: competiția a debutat cu două filme plate, lipsite de nerv, de noutate sau de nebunie artistică. Dar are timp să-și ia zborul, urmează un weekend încărcat. Pe luni.