Imediat după Al Doilea Război Mondial, în 1949, a fost creat CAER, la inițiativa URSS, ca organizație economică a statelor comuniste europene. Era un răspuns la planul Marshall al americanilor și încerca să stimuleze comerțul dintre țările din blocul estic. Însă rușii nu au putut oferi țărilor comuniste un ajutor comparabil cu cel acordat de SUA celor occidentale. În anii 1962-1963 s-a produs un punct de cotitură. Hrușciov a încercat să pună mâna pe petrolul, gazul metan, potenţialul energetic, cerealele şi alte resurse ale României. Fostul mare demnitar Paul Niculescu Mizil povestește în cartea „O istorie trăită” momentele din acea perioadă, când România a reușit să țină piept presiunilor și să păstreze suveranitatea țării.
„Ce va fi CAER? Un organism care să înlesnească şi să sprijine colaborarea şi întrajutorarea, pe baze economice, a statelor suverane? Sau un organism în care dispare caracterul naţional al economiilor? Deci renunţarea la suveranitate. Aceasta era chestiunea fundamentală când s-a pus la ordinea de zi definirea parametrilor existenţei şi funcţionării CAER”, scrie Niculescu Mizil despre anii ’60, când președintele URSS, Nikita Hrușciov, a încercat să creeze „cazanul” comun al resurselor țărilor comuniste.
„Lupta pentru definitivarea principiilor de funcţionare şi organizare s-a desfăşurat la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60. Momentele principale au fost consfătuirile din iunie 1962 şi iulie 1963 ale ţărilor CAER. Se confruntau două concepţii organizatorice. A lui Hruşciov - un organism supranaţional. A lui Dej - organism neintegraţionist. Consfătuirea din 1962 a fost iniţiată de polonezi. Aceştia au prezentat şi propunerile lor. Realizate în culise, fiind în realitate de origine sovietică. Apoi a urmat un şir de manifestări de adeziune din partea conducătorilor ţărilor membre ale CAER. Românii au înţeles că era regia unor acţiuni de presiune morală şi politică asupra lor. Ce susţineau propunerile iniţiale poloneze? Integrarea economică. Un organism de conducere suprastatal, care să ia hotărâri obligatorii pentru ţările membre. Principiul unanimităţii înlocuit cu „unitatea de idei”, în limbaj comun - majoritate. Arbitraj în problemele divergente, în loc de acordul părţilor. Reprezentare inegală în organismele organizaţiei, după cotele de participare.
Prima victorie
Din considerente tactice, determinate mai ales de opoziţia românilor, propunerile poloneze iniţiale au fost retrase. Ele nu au mai fost prezentate, ci au fost îndulcite. Consfătuirea din 1962 a aprobat principiile fundamentale și recunoștea că „metoda principală pe perioada următoare o constituie coordonarea planurilor economice şi de perspectivă ale ţărilor. Se are în vedere utilizarea cât mai raţională a resurselor existente în aceste ţări în scopul dezvoltării cât mai rapide a economiei fiecărei ţări, ţinându-se seama de reducerea treptată a deosebirilor în nivelul de dezvoltare economică şi în scopul accelerării creşterii economice a ţărilor comunităţii socialiste”.
Era un document acceptabil. Bineînţeles se realizase un compromis. Dar, după puţin timp, când nu se uscase bine cerneala de pe acest document, Hruşciov adoptă o hotărâre specială despre CAER. Se reiau şi se promovează tezele ce nu au fost aprobate la consfătuire, deci contrare documentului semnat în comun. Se insistă asupra creării unui organ unic de planificare. „Viaţa va arăta că nu ne putem lipsi de un organ înalt de colaborare”, spunea Hrusciov, cu încăpăţânare. Dar mai încăpăţânaţi s-au dovedit a fi românii în apărarea dreptăţii lor.
Se râvneau petrolul, gazul, cerealele României
„Prevederile sovietice aveau în vedere un sistem de relaţii şi forme organizatorice care scoteau activitatea economică şi dreptul de decizie de sub autoritatea naţională a statelor. N-ar mai fi fost nevoie de industrializarea fiecărei ţări, era suficientă prezenţa industriei la scara sistemului mondial. Nivelul de trai ar fi trebuit apreciat, nu după situaţia din fiecare ţară, ci după media pe locuitor la scara întregului lagăr socialist. N-avea nicio relevanţă că românii mâncau de nu ştiu câte ori mai puţină carne decât, să zicem, nemţii sau cehii. Se avea în vedere media consumului de carne pe sistemul socialist în ansamblu. Era o teză absurdă, iraţională, cu consecinţe economico-sociale negative. Teoriile rușilor condamnau România la înapoiere eternă”.
Ce urmăreau rușii
„În primul rând, ca resursele materiale să nu aparţină ţărilor, ci sistemului mondial în ansamblu. De aici, un pas până la pretenţia liberului acces la resursele naturale ale altor ţări. Nouă ne era teamă că se râvneau petrolul, gazul metan, potenţialul energetic, cerealele şi alte resurse ale României. În discuţiile despre internaţionalizarea forţelor de producţie s-a pus în circulaţie teoria «cazanului comun». La una dintre reuniunile Comitetului Executiv CAER, reprezentantul român a cerut să se reexamineze prevederile de livrări de petrol, gaze şi energie electrică din România în alte ţări. El a arătat ce cantităţi exportăm în Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, subliniind încă o dată eforturile materiale pe care le facem pentru obţinerea lor. Reprezentantul sovietic, Leseciko, şi-a declarat dezacordul cu reexaminarea cifrelor. «România poate da mai multe gaze şi petrol: să le pună la cazanul comun», a declarat el. S-a propus crearea unui fond comun de rezervă de cereale, o crescătorie comună de raţe. Am auzit că una dintre ţările prietene a propus până şi crearea unei leprozerii comune pentru copiii din ţările CAER. De data aceasta s-a manifestat mărinimie. Sediul urma să fie în România, pe litoralul Mării Negre”.
„Conducerea română a respins cu toată forţa teoria cazanului comun. După plenara CC, am ţinut expuneri. În una dintre ele, citez după stenogramă, am spus: «Ce înseamnă teoria cazanului comun? Înseamnă să punem la un loc toate bunurile - materiile prime, mai ales combustibil, petrol, gaze naturale, energie electrică. Dar cui aparţin toate acestea? Cu ce lingură se va mânca din acest cazan comun? Cine va determina mărimea acestei linguri? Dv. ştiţi foarte bine că Lenin a criticat teoria cazanului comun. El a subliniat urmările negative ale acestei teorii. Încurajează lenea, traiul celui care nu munceşte pe spinarea celui care munceşte»”.
Happy end
România și-a impus punctul de vedere și, din 1963, a jucat din ce în ce mai mult politica sa proprie, dictată de interesele naţionale. Anul 1963 este anul în care ţara noastră a votat la ONU, pentru prima oară, altfel decât Uniunea Sovietică şi celelalte ţări socialiste. Era vorba de crearea unei zone denuclearizate în America de Sud. În acelaşi an, Kennedy a adresat un mesaj, în care sublinia dreptul tuturor naţiunilor de a fi libere să-şi aleagă viitorul. Toţi aceşti factori, toate aceste împrejurări externe şi altele similare au favorizat acţiunile româneşti către independenţă.
„De ce să vă industrializați? Lăsaţi-i pe cei care au tradiţie”
Susţinându-se teza industrializării la scara întregului lagăr, se nega necesitatea dezvoltării industriei în fiecare ţară, mai ales în ţările mici. După 60 de ani de la acele momente, am ajuns fix în acea poziție!
„«De ce trebuie să vă industrializaţi? Lăsaţi-i pe cei care au tradiţie», ni se spunea. În acea vreme mi-a venit în minte şi am evocat iniţiativa de a construi, în primii ani de după război, la Braşov, tractoare. Ideea construirii de tractoare în România a fost atacată atunci din două părţi. Un ziarist american a ameninţat că se va arunca în faţa primului tractor făcut de români. El nega capacitatea românilor de a produce tractoare. Şi tovarăşii noştri din est s-au pronunţat contra producţiei româneşti de tractoare. Aceasta s-a petrecut la puţin timp după ce, ca urmare a condiţiilor impuse de aliaţi, România a fost obligată să înceteze producţia de avioane. La IAR-Braşov, s-au construit înainte de război avioane româneşti bune, apreciate pe plan internaţional. Atunci ne-am pus problema: Cum ar fi arătat ţara noastră, agricultura ei, dacă la timpul respectiv, în ciuda eforturilor şi sacrificiilor, România nu ar fi produs tractoare? Împotriva industrializării s-au invocat alte teze «teoretice», respectiv aşa-zisa specializare, mai ales între ţări industriale şi agricole”.
Noi și bulgarii trebuia să fim „grădina de zarzavaturi a lagărului socialist”
Paul Niculescu Mizil continuă: „României şi Bulgariei li se oferea rolul de «grădină de zarzavaturi a lagărului socialist», Cubei - rolul de furnizor de zahăr. Când ne-am apucat vârtos să construim fabrici de zahăr, unii ne-au întrebat: «De ce faceţi acest lucru? Noi avem atâtea capacităţi nefolosite. Voi cultivaţi sfecla şi noi vă dăm zahărul». La un moment dat, tovarăşii germani ne-au reproşat că facem o mare greşeală dezvoltând zootehnia. Ei, ca şi alţii, erau de părere că nu trebuie să producem carne, ci porumb. Să exportăm porumbul şi să importăm carne.
Doamne, să mă refer oare la bizarele similitudini cu situaţia României de azi care importă carne din străinătate, în timp ce zootehnia noastră este în grea suferinţă? Iar unii justifică teoretic această stare de lucruri! Sau să mă refer oare la faptul că ţara a ajuns în situaţia de a nu putea produce furajele pentru hrana animalelor?
Dacă s-ar fi acceptat, România ar fi fost forţată să renunţe la dezvoltarea economică, condamnată să fie hinterland agricol, un fel de semicolonie a ţărilor industrializate.
Dacă s-ar fi acceptat, pârghiile de comandă ale conducerii economiei încetau de a mai fi naţionale, ele deveneau internaţionale.
Esenţa acelor teorii era negarea proprietăţii naţionale asupra potenţialului de resurse materiale şi umane ale fiecărei ţări, negarea dreptului popoarelor de a beneficia de rezultatele muncii lor.
Exodul forței de muncă, o temă rămasă actuală
După 60 de ani, ne-am întors la problema internaţionalizării forţei de muncă. Exodul de forţă de muncă în alte ţări a fost discutat atunci și nu mai e discutat acum, când România suferă după ce o bună parte a populației a plecat să muncească peste hotare. Povestește Niculescu Mizil: „Bulgarii au şi îmbrăţişat ideea de a trimite cetăţenii lor în Cehoslovacia sau URSS, respectiv Siberia. Noi am declarat hotărât că politica noastră nu poate avea la bază ideea emigrării forţei de muncă. Soluţia noastră se baza pe crearea de noi locuri de muncă, aici, în România. Voi cita din nou dintr-o expunere: «Exodul forţei de muncă este un fenomen tipic capitalist. L-a cunoscut şi ţara noastră în trecut. (Aici aş adăuga că îl cunoaşte şi astăzi). Nu puţini oameni au plecat în trecut din România. Exodul forţei de muncă este unul dintre gravele fenomene negative, este o mare plagă socială. Desigur, mulţi dintre emigranţi reuşesc. Dar, totodată, mii şi mii de oameni devin masă de manevră pentru patroni, trăiesc în mizerie şi sărăcie, în ghetouri, devin victime ale prostituţiei, proxenetismului, drogurilor, se dedau la acte de tâlhărie şi banditism. Dacă tovarăşii bulgari merg pe această linie, este treaba lor. Nu-i oprim. Dar noi nu-i vom urma. Noi vom merge pe altă cale»”. Alte timpuri, aceeași problemă.
Au vrut să-l înlăture pe Dej
Rușii au încercat să lucreze pe toate planurile. Dacă nu l-au putut convinge pe Dej și accepte varianta lor de CAER, au încercat schimbarea acestuia. În perioada respectivă, în presa occidentală, nu întâmplător, a apărut o serie de comentarii privind o tentativă de înlăturare a lui Dej de către Hruşciov. S-au publicat ştiri potrivit cărora Hruşciov l-ar fi încurajat pe Emil Bodnăraş să-l răstoarne pe Dej şi să ocupe, cu sprijin sovietic, postul de secretar general. Dar Emil Bodnăraş l-ar fi „turnat” pe Hruşciov la Dej. Tentativa ar fi eşuat. După moartea lui Dej, numirea noului secretar general s-a făcut rapid, înainte de a sosi delegaţiile străine la funeraliile. La venirea acestora, noul conducător era uns. Nimeni din afară nu mai putea interveni.
Cheltuielile militare, eterna poveste
În 1963, Hrusciov insista ca România să să-și sporească cheltuielile militare. „Într-un singur domeniu, Hruşciov a evocat necesitatea egalizării. Era vorba de cheltuielile militare. Cerând scuze, că nu vrea să jignească pe nimeni, mai ales pe români, el a remarcat că România are cele mai mici cheltuieli militare pe locuitor”, dezvăluie Niculescu Mizil. „În consecinţă, el a subliniat să ne aliniem, dacă nu Uniunii Sovietice, cel puţin, măcar ţărilor de democraţie populară din acest punct de vedere. De altfel, ideea sporirii de către români a cheltuielilor militare era o obsesie continuă a conducătorilor sovietici”. Ca un arc peste timp, observăm că problema cheltuielilor militare a rămas aceeași. Numai actorii s-au schimbat, nu-i așa?
Manuale comune, televiziune comună!
Soluţia integrării nu a fost oferită României doar în domeniul economic, ci și pentru activităţile culturale, de învăţământ, ştiinţă, presă, radio şi televiziune - întreaga activitate ideologice. Ar fi însemnat ștergerea identității culturale a României! „Ni s-au făcut nenumărate propuneri de organizare supranaţională. Astfel s-a stăruit pentru un CAER editorial, de editură unică pentru manuale şcolare, care şi ele trebuiau să fie unice, agenţie unică de presă, care să înlocuiască agenţiile naţionale, întreprindere comună interstatală pentru televiziune, inclusiv emisiuni unice de actualităţi, agenţie comună de producerea filmelor, un organism comun în domeniul ştiinţei, ca să ia hotărâri obligatorii pentru toate academiile de ştiinţă. Prin aceste măsuri se urmărea alinierea într-un front comun al tuturor acestor sectoare. Scoaterea întregii activităţi ideologice de sub autoritatea şi conducerea naţională, lipsirea acestei conduceri de mijloacele de influenţare în masă. Când scriu despre toate acestea, mi se par năstruşnice, aberante, de necrezut. Dar câtă sudoare a trebuit să curgă pe frunţile noastre, câte stresuri a trebuit să depăşim, câtă energie şi eforturi a trebuit să depunem pentru a stopa aceste încercări”, scrie fostul mare demnitar.
CAER a fost creat în 1949, de Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi URSS. Au aderat apoi Albania, R.D. Germană, Mongolia, Cuba. Scopul: organizarea unei colaborări economice a ţărilor. Baza asocierii: egalitatea în drepturi. Sarcina: înfăptuirea schimburilor de experienţă economică, ajutor reciproc tehnic, ajutor reciproc în domeniul materiilor prime.