Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De la biograful Adrien Baillet aflăm că în 1619, în timp ce se închisese într-o cameră cu o sobă, retras să se încălzească, Descartes are trei vise pe care le consideră divine și revelatoare. Așadar un spirit divin îi revelează noua filozofie prin care toată lumea trebuia înțeleasă în cheie matematică. În același spirit, i se alătură mai apoi Baruch Spinoza (1632-1677) și Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716). Aceștia trei sunt corifeii cercetării științifice ai teoretizării și experimentării cu ajutorul instrumentelor rațiunii care inaugurează modernitatea. Atunci când ne gândim propria lume în termenii de corp și spirit și de experiment al rațiunii, gândim având în fundal un model cartezian. Cu toții suntem cartezieni, iar acest model a devenit aproape un instinct.
Iezuit, jurist, soldat
Dar cine era omul René Descartes, personajul cu trup și suflet din culisele teoriilor? „Fiu al lui Joachim Descartes, consilier la Parlamentul din Rennes, René își va face primele studii în anii 1606-1614 la celebrul colegiu iezuit din localitatea La Flèche, fondat de Henric al IV-lea, dar, la sfârșitul acestor studii, sentimentul său dominant va fi cel de insatisfacție, considerând insuficiente cunoștințele dobândite. În acești ani, a studiat scolastica, de care apoi va dori să se elibereze, elocința, matematica - disciplină apreciată de viitorul savant și filosof pentru certitudinea și evidența raționamentelor sale -, fizica, latina și, bineînțeles, textele marilor autori antici. După doi ani de studii de drept la Universitatea din Poitiers, obține bacalaureatul și licența în drept la această universitate în 1616. În 1618 pleacă în Olanda și se angajează în armata lui Maurice de Nassau. În această perioadă, îl va cunoaște pe fizicianul și matematicianul Isaac Beeckman, a cărui influență va fi dintre cele mai importante”, consemna cercetătoarea Alexandra Emilian în „Dicționarul scriitorilor francezi” (Polirom, 2012).
Marea carte a lumii
Facem loc, mai departe, datelor adunate de biografă: „În aprilie 1619, Descartes părăsește Olanda și călătorește în Germania, unde, curând după începerea Războiului de Treizeci de Ani, se alătură trupelor ducelui Maximilian de Bavaria. Aici, la Neuburg, pe malul Dunării, în noaptea de 10 noiembrie, la vârsta de douăzeci și trei de ani, trăiește revelația care îi va marca întreaga activitate, cea a unității tuturor științelor. Va părăsi viața militară și, după noi călătorii în Boemia, în nordul Germaniei și în Olanda, va reveni la Paris în 1622. Între 1623 și 1625 va întreprinde noi călătorii, de această dată în Elveția și în Italia, vizitând mai ales Veneția și Roma. Călătoriile reprezentau pentru el marea carte a lumii, o imensă sursă de îmbogățire a cunoștințelor și experiențelor, datorită contactului cu variate tradiții și mentalități. Între anii 1626 și 1628 se va afla în Franța, interval în care intră în legătură cu astronomul Morin, cu matematicianul Mydorge, cu opticianul Ferrier și, mai ales, cu părintele Mersenne, matematician renumit, de care îl va lega o trainică prietenie, întreținută printr-o îndelungată corespondență”.
Fuga de oameni
Apoi? „După o perioadă pariziană în care își manifestă, în egală măsură, curiozitatea pentru științe, pentru literatură și muzică, va căuta singurătatea și se va retrage în Bretagne, unde va redacta în latină Regulae ad directionem ingenii (Reguli pentru îndrumarea minții), lucrare începută, probabil, în 1628, rămasă neterminată și publicată postum în 1701, dar care poate fi considerată o etapă premergătoare a operei sale definitorii Le Discours de la Méthode (Discursul asupra Metodei) (1637). În 1629 va pleca în Olanda, unde va rămâne douăzeci de ani, locuind, rând pe rând, la Amsterdam, Utrecht, Franeker, Harderwick, deplasările dintr-un oraș în altul fiind determinate de dorința de a nu i se da de urmă, de a-și menține solitudinea atât de necesară meditației, comunicarea cu ceilalți fiind asigurată prin corespondență. Șederea în Olanda va fi întreruptă de călătorii, una în Danemarca și trei în Franța, dar va fi extrem de productivă atât pentru activitatea sa de savant, cât și pentru cea de filosof”.
Părinte al geometriei analitice
Pe firul întins de Alexandra Emilian: „Se va consacra, cu precădere, domeniilor mecanicii, anatomiei și, bineînțeles, celui care îl pasionează cel mai mult, matematica, acordând o importanță deosebită algebrei, pe care o consideră nu numai o știință fundamentală, ci și o adevărată metodă. În 1631, Descartes creează Geometria analitică. În 1633 redactează Traité du Monde ou De la lumière (Tratatul despre Lume sau Despre lumină), lucrare a cărei ultimă parte se intitulează Traité de l’homme (Tratatul despre om), dar în urma condamnării lui Galileo Galilei, va renunța la publicare. Publicarea va fi postumă (1664) și parțială, deoarece unele fragmente s-au pierdut. În 1634 termină tratatele despre Dioptrică și despre Meteori, care vor apărea în 1637, însoțite de cel de Geometrie și având ca prefață celebrul Discurs. În 1641 apar în latină Meditațiile metafizice, care vor avea în anul următor o nouă ediție, fiind traduse apoi în franceză de ducele de Luynes și publicate în 1647”.
Frigul i-a fost fatal
„În 1644 - urma cercetătoarea -, Descartes publică Principiile filosofiei, redactate în latină, iar în următorii doi ani redactează tratatul Les Passions de l’âme (Pasiunile sufletului), care va apărea în 1649 atât la Paris, cât și la Amsterdam. În același an, va face ultima sa călătorie din viață, în Suedia, la invitația reginei Cristina, cu care întreținuse o vastă corespondență și care dorea să ia lecții de filosofie. Sănătatea sa, fragilă încă din copilărie, nu îl va ajuta să reziste climei nordice decât câteva luni”. S-a vorbit mult despre o presupusă boală la plămâni contractată în primii ani de viață de la propria doică, femeia care l-a îngrijit și crescut după decesul prematur al mamei, la doar un an de la naștere.
Citește pe Antena3.ro
Speriat de Inchiziție
Cartezianismul apare în climatul intelectual extrem de complex din primele decenii ale secolului al XVII-lea. „Descartes este conștient de faptul că eficacitatea unei cercetări, indiferent de domeniu, trebuie să se sprijine pe o metodă. Elaborarea metodei a presupus parcurgerea unor etape în care omul de știință s-a identificat cu filosoful, științele exacte fiind suportul esențial al gânditorului. După etapa revelației din noaptea de 10 noiembrie 1619 asupra unității tuturor științelor, cea de-a doua etapă se situează, probabil, în 1628, când Descartes redactează Regulae ad directionem ingenii. Lucrarea pune în evidență raportul dintre științe, matematica ocupând locul primordial, întrucât asigură certitudinea și ordinea oricărui domeniu de cercetare, reprezentând, prin urmare, calea cea mai sigură către cunoașterea adevărului, cu atât mai mult cu cât științele, în totalitatea lor, sunt rezultatul înțelepciunii omenești. Pe acest drum al cunoașterii - evidenția cercetătoarea Alexandra Emilian -, omul dispune de mai multe instrumente”.
Pe urmele lui Galilei
Anume: „Înțelegerea (în care rolul de bază revine intuiției, deoarece Descartes o consideră un act spontan al intelectului, ce duce la surprinderea adevărului și la evidența lucrurilor), imaginația, simțurile, memoria. A treia etapă se situează în anul 1633, când Descartes elaborează Le Monde ou Le Traité de la lumière în scopul de a explica formarea Soarelui, a stelelor, a Pământului, a Lunii, utilizând teoria vârtejurilor (les tourbillons) și punând în evidență heliocentrismul. În 1616, heliocentrismul lui Galilei fusese condamnat de Congregația Cardinalilor, iar în iunie 1633, de sfântul Oficiu, ceea ce l-a determinat pe Descartes să renunțe la publicarea respectivului tratat”.
Joncțiunea concretului cu abstractul
Nu în ultimul rând: „Aceste demersuri progresive, bazate pe probitatea omului de știință, în primul rând a matematicianului, și pe profunzimea gânditorului, vor fi sintetizate în lucrarea ce va face din Descartes fondatorul raționalismului modern, Le Discours de la Méthode pour bien conduire sa raison et chercher la vérité dans les sciences (Discurs asupra Metodei pentru buna îndrumare a rațiunii și căutarea adevărului în științe), redactată în franceză și publicată la Leyda, în Olanda. Discursul, prezentat sub forma unei introduceri ce precedă trei tratate științifice, Dioptrica, Meteorii și Geometria analitică, confirmă dubla orientare de savant și filosof a autorului, fuziunea experienței cu meditația, joncțiunea concretului cu abstractul”.
428 de ani se vor împlini anul acesta, în martie, de la nașterea lui René Descartes.
„Adevărata fericire se află în realizarea unui echilibru armonios între pasiuni, rațiune și voință, buna utilizare a pasiunilor fiind strâns dependentă de buna utilizare a liberului arbitru”, René Descartes, filozof și matematician
„Omul generos e musai și umil”, René Descartes
1637 este anul în care René Descartes a compus Le Discours de la Méthode (Discursul asupra Metodei), opera sa definitorie.
„Călătoriile reprezentau pentru Descartes o imensă sursă de îmbogățire a cunoștințelor și experiențelor, datorită contactului cu variate tradiții și mentalități”, Alexandra Emilian, cercetătoare
