Domnule profesor, ați subintitulat volumul „Evaluarea informațiilor din mediul online” cu o antifrază: „Nu crede și cercetează!”. Dacă în urmă cu doar un sfert de secol descopeream avantajele imense ale internetului, astăzi, ne atrageți atenția că ar trebui să vedem și fructele otrăvite ale accesului nelimitat la cunoaștere.
Nu accesul nelimitat la cunoaștere este problema. Mai întâi, dacă folosim termenul de „cunoaștere” cu sensul său superior, nu putem vorbi de o dispariție a limitelor accesului, ci dimpotrivă – cunoașterea științifică, de pildă, în ciuda victoriilor înregistrate în ultimii ani de mișcarea pentru Știință Deschisă, este încă departe de acest deziderat deoarece mizele financiare asociate cercetării și publicării rezultatelor acesteia nu au dispărut și e posibil să nu dispară niciodată. Apoi, dacă ne gândim la informațiile incorecte sau cele care nu ne îmbogățesc cu nimic înțelegerea vieții și a lumii în care trăim, disponibile din plin și gratuit în mediul online, nu cred că le putem confunda cu cunoașterea. În schimb, dacă este vorba despre accesul la informațiile din mediul online, în general, aș spune că, indiferent de cât de otrăvite ar fi unele dintre fructele lui - poluarea cu informații lipsite de valoare, oportunitățile mai mari pe care le au cei care urmăresc să dezinformeze sau să influențeze opiniile și deciziile individuale, pentru a enumera doar câteva - în momentul în care lăsăm să se strecoare ideea că o formă de cenzură, chiar și plină de bune intenții, ar fi soluția de a le elimina, intrăm pe un drum periculos. În cazul unui mediu atât de dificil de reglementat și de controlat precum cel online, interdicțiile nu pot reprezenta decât soluții parțiale. Din acest motiv, eu pledez pentru dezvoltarea discernământului informațional al fiecărui individ. „Nu crede și cercetează” este un îndemn către un scepticism sănătos, fundamentat pe o educație informațională adecvată realităților comunicării contemporane.
Care sunt mijloacele noastre de identificare a unei știri adevărate de una falsă?
Răspunsul nu e unul simplu. Încerc să sintetizez în câteva fraze ceea ce am discutat în lucrarea mea pe mai multe pagini. Prima condiție este să avem dorința sinceră de a afla dacă știrea respectivă este adevărată sau nu, implicit și puterea de a ne depăși, la nevoie, credințele și prejudecățile. Înclinația noastră naturală este să căutăm sau să acceptăm informațiile care ne confirmă opiniile, care consolidează ceea ce (credem că) știm, iar în momentul în care întâlnim informații contrare, reacția instinctivă este una de respingere. Aici, în funcție de acumulările cognitive ale fiecăruia, dar și de nivelul educației informaționale, poate câștiga rațiunea sau, dimpotrivă, partea din creierul nostru care ne transmite că e mai confortabil să rămânem fideli perspectivei pe care o avem asupra realității. Această dorință de a discerne informațiile corecte de cele fără corespondență faptică trebuie sprijinită prin ceea ce am menționat deja: educația informațională. Educația informațională/cultura informației, ceea ce în engleză se numește „information literacy”, ne va ajuta să recunoaștem elementele prezente frecvent în știrile false, precum suprastimularea emoțiilor negative, senzaționalismul/catastrofismul, utilizarea stereotipurilor sau imposibilitatea de a identifica și/sau verifica sursa originală a informațiilor care ne sunt livrate. În fine, verificarea în mai multe surse, tradiționala practică a jurnalismului de calitate, este o metodă dezirabilă și eficientă pentru orice utilizatori de informații, cu o singură – esențială – condiție: sursele cu care se face confruntarea să fie credibile; altminteri, orice știre falsă care circulă în mediul online este „confirmată” de alte surse de aceeași calitate și credibilitate precum cea care a produs-o.
Un volum mare de informații, un spațiu universal nelimitat de difuzare și fragilitatea unor reglementări cantitative și calitative; în acest peisaj putem, trebuie sau suntem constrânși să credem acuratețea informațiilor difuzate de canalele oficiale?
Cetățeanul poate să migreze spre așa-numitele „surse alternative” din două motive principale: 1) deoarece caută informații care să-i confirme propriile opinii – iar, după cum știm, algoritmii platformelor media sociale stimulează acest bias (părtinire) și favorizează crearea bulelor informaționale în care oameni cu credințe identice sau similare se confirmă reciproc și nu se confruntă aproape niciodată cu perspective diferite asupra realității; 2) din cauza dezamăgirii provocate de mass media tradiționale și de informațiile furnizate de autoritățile statului. În România, din păcate, abandonarea obiectivității în favoarea partizanatelor de diverse culori, în cazul mass media, precum și lipsa de transparență și proasta comunicare publică a instituțiilor statului au condus, în timp, la scăderea vertiginoasă a încrederii în sursele de informare tradiționale. Rezultatul s-a văzut în pandemie: ca în povestea cu Petrică și lupul, când lupul chiar a venit la stână, Petrică n-a mai fost luat în seamă de nimeni, deși de data asta spunea adevărul. Așa s-ar explica, parțial, și proliferarea teoriilor conspirației pe tema COVID-19. Convingerile conspiraționiste, odată înrădăcinate, sunt teribil de greu de îndepărtat. Premisa lor este evident una eronată, nu doar raportat la fapte, cât și din punct de vedere logic/probabilistic: toate canalele oficiale urmăresc să ascundă adevărul sau să falsifice realitatea, pe care în schimb le dezvăluie așa-numitele surse de informare „alternative”. Părerea mea este că, indiferent de cât de mult a scăzut calitatea jurnalismului și oricât de multe probleme de comunicare ar avea instituțiile statului, dacă le abandonăm integral în favoarea surselor „alternative” nu facem decât să ne aruncăm în brațele dezinformării. În media mainstream ar fi bine să identificăm acele surse care fac cele mai puține compromisuri cu calitatea actului jurnalistic, iar în cazul autorităților statului să analizăm critic informațiile pe care ni le furnizează, fără să pornim însă de la premisa că, de fiecare dată și indiferent de context, încearcă să ne dezinformeze. E o mare diferență între scepticismul informațional și paranoia informațională: primul ne ajută să ne activăm abilitățile de analiză critică, cea din urmă ne împinge către abordări iraționale.
Cum putem fi manipulați prin informații online și ce măsuri ar trebui să luăm pentru a înțelege și depăși acest derapaj periculos?
Putem fi manipulați în numeroase feluri. Escrocii de succes sunt persoane care cunosc foarte bine psihologia umană și modul în care ne funcționează creierul. Oricare dintre noi este failibil, indiferent de cât de educați suntem, deoarece creierul uman nu poate procesa eficient toate informațiile pe care le accesăm. Din acest motiv, unele dintre măsurile esențiale pe care le putem lua sunt de natură preventivă: să avem o dietă informațională rațională, evitând expunerea cvasicontinuă la fluxurile informaționale către care ne împing tehnologiile actuale și alegându-ne cu atenție sursele de informare, să analizăm cu atenție informațiile care au o miză ridicată pentru noi, care pot avea un impact important, în bine sau rău, asupra calității vieții noastre, să ne selectăm riguros persoanele pe care le acceptăm în cercul nostru social online, pe platformele de comunicare pe care suntem prezenți.
Cum vi se pare libertatea presei online din România și cum vedeți gradul de responsabilitate pe care jurnalistul ar trebui să-l aibă în relatările faptice sau în comentarea unor fenomene de masă?
Noi suntem mult în urmă cu preocupările privind efectele dezinformării din mediul online, iar presa a profitat din plin de această relaxare. Aș sublinia, cu tristețe, că o mare parte a presei online românești, supusă presiunii numărului de clicuri pe care se întemeiază bugetele de publicitate, a renunțat la orice urmă de deontologie profesională. De cele mai multe ori nu se urmărește informarea, ci influențarea, inducerea unor opinii partizane. Desigur, există și excepții, dar ele se pierd în peisajul general, care este unul deprimant și, în cele din urmă, nociv. Scăzând calitatea actului jurnalistic, presa mainstream n-a făcut altceva decât să creeze condiții propice pentru ca o parte a publicului să migreze către alte surse de informare. Aș spune că responsabilitatea jurnalistului de azi este una mai mare decât a celui din trecut, deoarece în babilonul informațional actual un act jurnalistic de calitate este unul dintre puținele filtre externe care ne poate ajuta să ajungem la informații corecte.
Ca profesor, îi pregătiți pe studenții și pe masteranzii dv. tocmai pentru o înțelegere a mediului informațional și o gestionare corectă a informațiilor...
Noi formăm specialiști pentru profesii de intermediere informațională și documentară. Programul de licență „Științe ale informării și documentării” (Universitatea din București, Facultatea de Litere) este dedicat pregătirii viitorilor specialiști din structuri infodocumentare de tip bibliotecă, dar și din centrele de documentare și informare (în calitate de profesori documentariști) sau care își pot valorifica cunoștințele și abilitățile de intermediere informațională în alte tipuri de instituții. Prin programul de studii masterale „Gestionarea informației în societatea contemporană” încercăm să punem în legătură două concepte - informația și calitatea - și să dezvoltăm două tipuri de abilități: unele „tehnice”, necesare pentru a utiliza în mod eficient varietatea largă a instrumentelor moderne de management al informației și unele intelectuale - capacitatea de filtrare/selectare a informațiilor, facilitarea accesului la informații prin descriere și valoare adăugată, abilitățile pedagogice necesare realizării educației informaționale. Într-o perioadă în care dezintermedierea favorizată de tehnologiile informației pare a fi cuvântul de ordine, trebuie să pariem în continuare pe rolul intermedierii informaționale și pe necesitatea formării unor specialiști capabili să realizeze în mod eficient selecția, organizarea și transferul informațiilor.
*) Robert Coravu: Evaluarea informațiilor din mediul online: Nu crede și cercetează, Editura Universității din București, 2021, 166 p.