Pentru început, să aprofundăm originea cuvântului „greșeală”. Ghid ne va fi profesorul și antropologul cultural Gheorghiță Ciocioi (Facultatea de Litere, Universitatea din București): „Numele «păcatului» este redat în limba greacă prin αμαρτία («hamartia») = abatere, ratare a țintei, eroare. În latină, peccatum (pecco, de la pes=picior; cos = greșit, șchiop, subțire) însemna întru început o încălcare a sacrificiului, prin aducerea unui animal cu defecte ascunse, căpătând mai târziu înțelesul de încălcare a conștiinței, a Legii, ceva ce nu trebuie făcut, o faptă împotriva Dumnezeirii”. V-am captat atenția?
Păcat - arderea/mustrarea conștiinței
Din nou etnologul Gheorghiță Ciocioi: „«Greșeală», în românește, provine din vechea slavă, unde grěxъ («greh») are înțelesul de păcat, termenul cunoscând o serie de variante apropiate de română (cu osebire în medio-bulgară). După părerile mai multor slaviști, cuvântul dat își are originea în grěti/greia (gorěti) = a arde, ceva care arde - trimițând către «arderea/mustrarea conștiinței» din pricina încălcării ei, abaterii de la calea cea dreaptă. O încălcare a legii lui Dumnezeu care rănește firea, vătămând, totodată, legăturile dintre oameni”. În completare: «Greșeală» este prezent și în «Rugăciunea Domnească», unde iertarea de către Dumnezeu este condiționată de iertarea «greșiților noștri».
„A izbăvi” vine din proto-slavă
Continuăm periplul lingvistic cu verbul „a izbăvi”. Chiar, de unde până unde? „Este un termen slav, cu înțelesul de a mântui, a salva, a elibera, a scăpa de ceva (de boală, de chin etc). Mântuitorul este numit adeseori, în scrierile religioase, «Izbăvitor». «Izbavia» (medio-bulgar), ori «izbaviti» (în vechea slavă), provin din proto-slavul «baviti» - formă cauzativă a lui «bîti» = a fi, a exista. (Ad litteram: a fi pricină a existenței/a unei stări a ființei). Particula «iz» - a adăugat distinsul profesor Gheorghiță Ciocioi -, bine cunoscută în toate limbile slave, are înțelesul de din/dintru. Așadar, «a scoate dintr-o anume stare»/«existență» pentru o alta, «a salva» din ceva/de cineva, a mântui”.
De la „a izbăvi”, la „a zăbovi”
Mai mult: „Altfel, verbul «bavia» însoțit de particula «za» capătă înțelesul de a rămâne într-o anume stare, a întârzia, dând în românește cuvântul «zăbovi». O rămânere mai îndelungă într-o stare a dat în slavă termenul de petrecere, uitare de sine, distracție («zabavlenie»). Fiind «pro» («za»), dându-ți acordul pentru această rămânere/petrecere. Slavul «izbaviti» e întâlnit și în «Rugăciunea Domnească», prin care cerem Părintelui Ceresc să fim izbăviți de cel rău/viclean. Salvați din «starea» (din «a fi» sub influența) stăpânirii lui, împărăția și slava fiind ale Celui Preaînalt, dincolo de dimensiunea existenței în care vrăjmașul ne caută pierzarea”.
Ne ispitește sau nu ne ispitește Dumnezeu?
Încurcate-s căile Domnului? Nici pomeneală! Antropologul Gheorghiță Ciocioi ne ajută să le înțelegem pe îndelete. De pildă, este corectă exprimarea „și nu ne duce pe noi în ispită” sau ar trebui să spunem „și nu ne lăsa pe noi în ispită”? „Este o discuție veche, care ar merita dezvoltată pe baza textelor Evangheliilor în medio-bulgară și românește.
Pe scurt, mulți cred că «Rugăciunea Domnească» ar necesita înlocuirea sintagmei «și nu ne duce pe noi în ispită» cu «și nu ne lăsa pe noi în ispită», Dumnezeu «neispitind pe nimeni». Cuvântul slav ar părea, cumva, nu tocmai la locul lui... E drept, față de latină, termenul slav a suferit mici prefaceri. Pornind de la textul grecesc și cel latinesc, trecând prin cel medio-bulgar, de redacție sârbă, ori rusă, românii au cumpănit însă nespus de bine lucrurile în cazul dat”.
Cercare, încercare, probă, examen
Și? „Vor alege nu slavonescul «napast»/«năpastă» (prezent în «Evanghelia lui Ostromir» de la 1057, «Tetraevangheliarul țarului Ivan Alexandru» de la 1356, «Tetraevangheliarul lui Macarie» de la 1512), ori «iskușenie»/tentație (ca în textele proto-bulgare, ori în «Tetraevangheliarul Sfântului Nicodim de la Tismana» de la 1405), ci cuvântul «ispită». Înțelesul acestuia e arătat limpede în toate dicționarele de slavă veche și medio-bulgară, dar și în mai multe vechi Tetravangheliare medio-bulgare: probă, (în)cercare, examen. Dacă Dumnezeu ne-ar chema să dăm socoteală de faptele noastre, dacă ne-ar «cerca»/ne-ar pune la probă dragostea noastră față de El, ne-am dovedi, într-adevăr, slabi în fața acestui «examen»”. În sfârșit: „În rugăciunea «Tatăl nostru» din limbile slave balcanice de astăzi nu mai există termenul folosit de români («ispită»), de vină, în cazul dat, fiind slavona standard a secolului al XIX-lea, de care s-a ținut seama mai apoi la tălmăciri, în schimb, acest cuvânt este întrebuințat în mod curent pentru examen - școlar, ori studențesc («izpit» în bulgară; «ispit» în sârbă). Prin urmare, nu se impune nici o corecție a textului «Rugăciunii Domnești» în românește”.
„Năpastă” - rădăcini rele (cum altfel?)
Cum se tâlcuiește cuvântul „năpastă” din unele versiuni românești ale rugăciunii „Tatăl nostru”? Profesorul Gheorghiță Ciocioi e prompt: „Termenul «năpastă» (redat prin «năpaste», dar fiind, de fapt, o formă de singular) poate fi întâlnit în «Rugăciunea Domnească» atât la Coresi (1561), cât și în Noul Testament de la Bălgrad (1648). Redă cuvântul slav (folosit mai mult în Răsărit o vreme) «napasti», provenit din «napadati»/«na-padenie» (cu înțelesul primar de «a cădea»/«cădere»). De altfel, cele două cuvinte sunt întâlnite și în românește: năpastă (se spune chiar: «a căzut năpasta» și «a năpădi» (cu înțelesul de «a împresura»)”.
Năpustire, ofensivă, atac
Mai departe: „Sensul, în slava veche, este cel de «atac», «năpustire», «ofensivă». Așadar, o situație mult prea dificilă, o încercare căreia s-ar putea să nu-i facem față, o «năpastă». În această cerere din «Tatăl nostru», ne rugăm, prin urmare, ca Domnul să nu îngăduie să cădem în încercări peste puterile noastre, «izbăvindu-ne de cel rău». Este cu neputință, desigur, să oprim lucrarea ispititoare/«atacul» diavolului asupra lumii, fiind astfel mereu în «năpaste», venite fie din partea celui rău, fie prin oamenii din jur. Cu ajutorul lui Dumnezeu, stă însă în puterea noastră să rezistăm acestor «atacuri»”.
Grădina unei suferințe fără seamăn
Pentru o și mai bună înțelegere: „Ispita, prin termenul dat, are mai degrabă înțelesul de «întâmplare rea», ca în pasajul din Noul Testament: «Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta, dar nu precum voiesc Eu, ci precum voiești Tu» (Matei 26, 39), Ghetsimani fiind o grădină a unei suferințe fără seamăn - Domnul știind însă că «paharul» făcea parte, totuși, din planul divin”.
Viclenește, dinspre unguri spre români
Poate v-ați întrebat vreodată de unde provine și ce înseamnă cuvântul „viclean”, unul împrumutat în română din limba maghiară și folosit, de unii dintre noi, inclusiv într-o rugăciune faimoasă. Dar să facem loc explicațiilor specialistului Gheorghiță Ciocioi: „Dacă în rugăciunea «Tatăl nostru» din «Evangheliarul slavo-român» de la Sibiu (1551-1553) întâlnim expresia «izbăveaște-ne de reu», la Coresi, atât în «Catehismul» său (1560), cât și în Tetraevanghel (1561), e prezentă forma «isbăveaște pre noi de hitleanul». Un termen maghiar ce a cunoscut mai apoi transformări în românește, fiind redat în scrierile religioase prin «viclean». Așa cum îl cunoaștem și astăzi. Semnificațiile cuvântului sunt știute: cineva lipsit de sinceritate, trădător, ascuns, prefăcut etc. În trecut, înțelesul, la români, era mai aproape însă de cel maghiar: om care își calcă credința, jurământul, cuvântul”. Ultima remarcă: „«Hitlen», în maghiară, este format din termenul «hit» = credință și negația «len». Înțelesul, așadar, la vecinii unguri, este de: (om) lipsit de credință, necredincios, necreștin, păgân, în care nu poți avea încredere, infidel etc.”.
„În rugăciunea «Tatăl nostru» din limbile slave balcanice de astăzi nu mai există termenul folosit de români («ispită»)”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Viclean? În trecut, înțelesul, la români, era mai aproape de cel maghiar: om care își calcă credința, jurământul, cuvântul”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog cultural
„În latină, peccatum (păcat) însemna întru început o încălcare a sacrificiului, prin aducerea unui animal cu defecte ascunse, căpătând mai târziu înțelesul de încălcare a conștiinței, o faptă împotriva Dumnezeirii”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog