Profesorul Dan Voiculescu vorbește, în cadrul unui interviu acordat jurnalistului Ion Cristoiu, despre presiunea globalizării forțate, ca efect al postcapitalismului. Dialogul, pornit de la lucrarea “Doctrina Secolului XXII – Ce va urma după capitalism”, radiografiază evoluția sistemului socio-economic actual, soldat cu un declin previzibil al capitalismului. Ce va urma este greu de anticipat, însă autorul lucrării vine cu o alternativă sustenabilă: umanismul pragmatic, care să permită oricărui individ să-și împlinească potențialul. O doctrină care nu are “dușmani de clasă” și care își propune să construiască, nu să darâme. Jurnalistul Ion Cristoiu scrie, în preambulul interviului, că a citit cartea “cu creionul în mână”, iar dialogul dintre cei doi este unul de excepție. Prezentăm, în continuare, pasaje relevante din acest interviu.
Trageți un semnal de alarmă la nivelul întregii lumi (...) Sunt mai mulți care gândesc la fel în lume? Dar în România?
(…) Suntem martorii degradării sistemului economico-social actual. Dincolo de protestele care zguduie Europa, trăim un moment de recalibrare politică și socială generală. Fenomenul globalizării are două dimensiuni radical diferite: globalizarea naturală, un efect firesc și necesar al evoluției umane; globalizarea forțată, manifestare exacerbată, lipsită de etică, a unor interese transnaționale, cu substrat preponderent economic. Presiunea globalizării forțate – un “postcapitalism” care, prin mijloace, amintește paradoxal de capitalismul incipient, nereglementat – generează o forță proporţională de sens contrar: umanismul. Adică acel curent care se opune tiparului care uniformizează excesiv, standardului care anulează arbitrar specificul, personalitatea și creativitatea particulară a individului. (…)
Susțineți că prăbușirea comunismului a fost văzută ca o victorie a capitalismului și prin asta ca o dovadă a perfecțiunii capitalismului. (…) Credeți că prăbușirea comunismului a însemnat o revenire absolută la capitalism. Deceniile de comunism n-au lăsat nicio urmă?
Comunismul a lăsat multe urme. Din păcate, cele mai multe dintre ele sunt adânci și nocive. Raportându-mă la întrebare, o urmă a comunismului a fost însăși preluarea entuziast-naivă a capitalismului ca soluție integral și universal valabilă. Da, prăbușirea comunismului a atras după sine absolutizarea și, într-un final, declinul capitalismului. Pentru că aminteam mai devreme și despre globalizarea forțată, subliniez încă o dată că orice exces conduce, mai devreme sau mai târziu, la explozie sau la implozie. Succesul absolut conține și premisele eșecului total. Rămas fără raportarea polemică la comunism, capitalismul și-a pierdut, în final, măsura.
Din cele 300 de pagini ale cărții, doar 55 sunt consacrate doctrinei umaniste propriu-zise. De ce-ați simțit nevoia să dedicați atâta spațiu (aproximativ 250 de pagini) denunțării capitalismului și socialismului?
Pentru că, în viziunea mea, umanismul pragmatic nu reprezintă o construcție teoretică, o utopie, rodul exclusiv al unui efort strict intelectual. Umanismul este o necesitate născută din realitatea modelată și, de la un anumit moment, chiar agresată de comunism și capitalism. Pentru a înțelege legitimitatea umanismului este esențial să discernem imperfecțiunile sistemelor care l-au precedat și, în bună măsură, i-au generat necesitatea. Istoria este un flux, o curgere, care, în ciuda sentințelor de tip Fukuyama, nu se sfârșeşte doar pentru că fiecare generație trăiește cu iluzia că “prinde finalul”. Fără cele 250 de pagini de trecut nu putem înțelege prezentul și nici intui viitorul. Dacă îmi permiteți o comparație accesibilă pentru oricine: capitalismul este străbunicul de la 1900 care își altoia cu bună-credință băieții, încercând să facă bărbaţi adevărați din ei. Comunismul este vărul nevrotic al străbunicului care, după ce a mers câțiva ani la școală, a crezut că poate înghesui întreaga lume într-un tipar abstract. Umanismul este strănepotul care încearcă să-și înțeleagă copiii, să le descopere vocația și să le cultive creativitatea. Dar dacă strănepotul a ajuns la acest nivel, a făcut-o și pentru că, demult, cândva, a existat un străbunic.
Cui se adresează umanismul pragmatic?
Oamenilor, evident. Nu tuturor. Umanismul, așa cum îl gândesc eu, se ferește de erezia soluțiilor absolute. Se adresează celor care cred că fiecare ființă umană are o vocație, un sens util, în egală măsură, lor și societății căreia îi aparțin. Celor care cred că, în loc să adaptăm omul unui tipar general valabil (abordare prezentă și în comunism, și în capitalism), putem descoperi soluții particulare, care să permită oricărui individ să-și împlinească potențialul (în zona creativității, a acțiunii sau a nișelor formate pe nevoi și abilități speciale).
Care e cel mai mare dușman al umanismului pragmatic? Cum poate fi el contracarat?
Nu i-aș spune dușman. Spre deosebire de comunism sau capitalismul exacerbat, umanismul nu urăște, nu are “dușmani de clasă”. Vrea să construiască, nu să darâme. Are însă un mare adversar: globalizarea forțată, curentul care uniformizează, distruge elemente fundamentale de specific cultural, împiedică fructificarea creativității și resursele particulare – sărăcind, practic, omenirea – și impune un tipar unic. Iată cum postcapitalismul preia paradoxal mecanisme de tip comunist! (…) Să zicem că România are un important zăcământ, o resursă naturală aflată la mare căutare: gaze, petrol, aur, diamante etc. Pentru exploatarea acelui zăcământ este necesară o tehnologie avansată de care țara noastră nu dispune. Soluția globalizării forțate este exploatarea resursei naturale de către altcineva, România urmând să primească un procent redus din profituri. Soluția umanismului pragmatic, în acest caz, ar fi ca României să i se ofere acces, contra cost, la tehnologia necesară și să participle direct la fructificarea resursei, asigurându-și astfel un nivel mai ridicat al veniturilor. (…)
În ce societăți din prezent ar putea fi concretizată cel mai bine doctrina umanistă?
Doctrina umanistă, așa cum relevă însăși denumirea, se poate concretiza oriunde sunt oameni. Dar, ca orice fenomen de amploare, nu se poate dezvolta peste tot în același moment și cu acelaşi ritm. Estimarea mea este că inițial își va face simţită prezenţa în statele în care se conştientizează, la scară largă, că tiparele economice și sociale impuse de globalizarea forțată încetinesc sau chiar blochează dezvoltarea. Și nu mă refer, în primul rând, la statele fără resurse. Din contră. Problemele se resimt cel mai acut în societățile care au un imens potențial de creștere economică, pe care însă nu și-l pot fructifica. La această categorie, aș aminti, din zona noastră, România și Polonia. Pe același drum, dar la alt nivel, cred că se situează și țări precum Italia sau Spania (forțe occidentale care, în ultimii ani, se preocupă tot mai intens de protejarea propriului patrimoniu cultural). Iar recentele tensiuni din Franța dovedesc și ele o tensiune profundă între aspirațiile individuale și prioritățile “tiparului universal”. (...)
Reafirmați prioritatea individului față de stat. (…) Ce ne facem că la noi se manifestă în stradă împotriva individului, de partea statului?
(…) Trăim într-adevăr un moment paradoxal. Dacă în Franța și în toată Europa mișcările de rezistență se manifestă în favoarea drepturilor individuale și împotriva exceselor globalizării forțate, la noi lucrurile se întâmplă invers. Cel puțin în anumite cazuri. E ciudat, dar explicabil. Vă mai dau un exemplu. Pe Amazon, pe cursul inferior, se produce un fenomen spectaculos, “pororoca” i se spune, când apa “curge invers”, o ia la deal, dinspre deltă spre izvor. Explicația este simplă: mareele sunt foarte puternice și apele Atlanticului împing fluviul care, înainte de vărsare, străbate o zonă aproape complet plată. Același mecanism îl putem regăsi și în anumite sfere presupus civice: pe fondul unui aflux de resurse din exterior și în contextul unei civism intern aplatizat, mai apar și curgeri inverse. Dar, spre deosebire de apele oceanului, am convingerea că revărsările obscure de la noi vor mai seca.
Cum își va îndeplini Statul umanist pragmatic această obligație?
Prin promovarea ca prioritate absolută a învățământului vocațional, prin identificarea, conștientizarea și eliminarea efectelor uniformizante ale globalizării forțate, prin restructurarea întregii scări de valori economice și sociale, în vederea recompensării creativității proporțional cu utilitatea produselor sale la nivel individual și colectiv. Un exemplu: în prezent, există un dezechilibru nejustificat și demotivant între beneficiile creatorului/inovatorului și ale celui/celor care îi exploatează creația/inovația. De la caz la caz, raportul dintre cele două părți poate ajunge și la 1 la 100.000 sau încă mai mult. Efectul direct: motivația creatorului/inovatorului scade. Efectul indirect, dar foarte important: generațiile tinere se orientează cu precădere în zona fructificării/exploatării, și nu a creației/inovației. Implicit, potențialul creativ rămâne neexploatat. Acționând coerent, prin politici sociale și guvernamentale, în vederea îndreptării acestei situații, putem motiva creativitatea, efortul susținut de identificare și susținere a vocației personale.
Marxismul a avut un partid precum cel comunist. Ce partid are umanismul pragmatic?
Unul umanist, dar nu numai. Miza pe vocația particulară a fiecărei persoane generează, aparent paradoxal, o deschidere universală pentru ideile umanismului pragmatic. Orice partid democratic poate include, în propriul program, măsuri de tip umanist. Și încă o precizare: umanismul, spre deosebire de capitalism, nu se va dezvolta raportându-se la comunism, fiind astfel ferit de ispita soluțiilor unice. Așa cum mulți dintre noi am observat de-a lungul vieții, între adversarii cronici, apar frecvent asemănări inevitabile – nu neapărat de conținut, cât de formă, de metodă de exprimare. Cel mai recent exemplu: postcapitalismul (globalizarea forțată) are multe în comun cu internaționalismul marxist. Umanismul nu este o replică la comunism sau capitalism, ci, dacă vreți, nivelul următor în efortul spre evoluție al ființei umane. (…)
Și în România, clasa de mijloc are o situație alarmantă. E numai din cauza neoliberalismului? Există vreun alt partid decât PUR care s-a preocupat de clasa de mijloc?
Cauzele sunt, invariabil, multiple. Aminteam mai devreme despre situația existentă după 1989 în fostele țări comuniste. În acel climat, dezvoltarea clasei de mijloc era, practic, imposibilă. Și situația s-a perpetuat. Abia în ultimii ani, putem vorbi despre conturarea unei clase de mijloc, încă foarte vulnerabilă. Într-adevăr, Partidul Umanist s-a concentrat, chiar de la înființare, pe susținerea clasei de mijloc, ca motor sănătos al economiei. Am inițiat la nivel legislativ măsuri concrete dedicate acestei teme: un cadru juridic favorabil dezvoltării întreprinzătorilor mici și mijlocii, inclusiv prin înființarea unui minister dedicat; reducerea TVA-ului la alimentele de bază (care, pe lângă dimensiunea socială, a ajutat semnificativ IMM-urile din sfera alimentară) etc. În aceste proiecte am primit – uneori foarte greu, după rezistențe aproape inexplicabile – și susținerea altor partide. Așadar, se poate spune că au mai fost și alții care, sporadic sau cu miză electorală, s-au interesat de clasa de mijloc. Dar fără a supăra pe nimeni, în afară de umaniști, eu am observat că nicio altă forță politică nu face din subiectul clasei de mijloc o prioritate veritabilă, susținută sistematic prin acțiuni concrete.
Faceți-mă să înțeleg, prin exemplu, ce înseamnă clasa de mijloc. Dvs,. Dan Voiculescu, vă puteți considera ca aparținând clasei de mijloc?
(…) După părerea mea, folosind criteriul financiar, din clasa de mijloc fac parte cei care au o rezervă ce le poate asigura – în eventualitatea pierderii sursei constante de venit – satisfacerea necesităților imediate ale familiei (hrană, casă, sănătate, educația copiilor) pentru o perioadă cuprinsă între 4-6 luni și un an. Dacă resursele nu ajung nici pentru trei luni, stresul zilei de mâine este copleșitor – și, din păcate, peste 80% dintre români trăiesc cu acest stres. Dacă, din contră, există o bază care asigură toate cele necesare pentru mai mult de un an, doi, cred că putem vorbi de clasa de mijloc superioară. Însă, pe lângă evaluarea în baza unor criterii financiare, mai este posibilă și o perspectivă subiectivă, a modului în care orice persoană se raportează la societate. Din acest punct de vedere, membrul clasei de mijloc este cel care ridică ochii din pământ, are griji imediate, dar nu e copleșit de ele, privește în față, este interesat atât de sine, cât și de ceilalți, fără să rătăcească prea mult cu capul în nori, cum se mai întâmplă, uneori, cu elita. (…) Eu, alergând pe sinusoida unei vieți muncite – de lene n-am fost acuzat nici măcar de cei mai înverșunați adversari –, fiind un băiat sărac din Bariera Vergului care, în timp, a depășit multe bariere, cunoscând atât înălțimile poleite ale topurilor Forbes, cât și adâncurile întunecate ale închisorii Rahova, când înconjurat de o mie de prieteni, când nederanjat de aproape nimeni, admirat și hulit cu aceeași intensitate și, uneori, din aceleași motive, am învățat să rezist extremelor. În consecință, cred că aparțin clasei de mijloc (…).
Doctrina umanistă își propune să satisfacă interesele clasei de mijloc. Cum va ști această clasă că umanismul vrea s-o salveze? Cum va acționa clasa de mijloc pentru concretizarea doctrinei umaniste?
Clasa de mijloc – delimitată în principal prin criteriul obiectiv, al venitului – crede în fapte. Va înțelege ce este, ce face și ce vrea umanismul pe măsură ce doctrina își va transforma principiile în realitate. (…) O idee nouă are nevoie de exemple concrete. Aceste exemple pot fi atât personale, ale promotorilor umanismului – și, pe această direcție, am amintit deja că pregătim un proiect educațional axat pe descoperirea și cultivarea vocației –, cât și instituționale, la nivel de politici guvernamentale, prin preluarea priorităților umaniste în programele politice ale partidelor. Iar când clasa de mijloc – dar nu numai ea – va înțelege că umanismul pragmatic răspunde propriilor nevoi, îi serveşte corect și eficient interesele legitime, sunt convins că îl va asuma. Pentru sine, nu de dragul celor care au propus proiectul umanist.
“Fenomenul globalizării are două dimensiuni radical diferite: globalizarea naturală, un efect firesc și necesar al evoluției umane; globalizarea forțată, manifestare exacerbată, lipsită de etică, a unor interese transnaționale, cu substrat preponderent economic”
“Comunismul este vărul nevrotic al străbunicului care, după ce a mers câțiva ani la școală, a crezut că poate înghesui întreaga lume într-un tipar abstract. Umanismul este strănepotul care încearcă să-și înțeleagă copiii, să le descopere vocația și să le cultive creativitatea”
“Din clasa de mijloc fac parte cei care au o rezervă ce le poate asigura – în eventualitatea pierderii sursei constante de venit – satisfacerea necesităților imediate ale familiei (hrană, casă, sănătate, educația copiilor) pentru o perioadă cuprinsă între 4-6 luni și un an”
Fragmente din interviul acordat jurnalistului Ion Cristoiu. Dialogul integral este publicat pe cristoiublog.ro și jurnalul.antena3.ro