Democrația și statul de drept erau instrumentele asigurării acestor libertăți. Inviolabilitatea individului și a libertății sale erau în centrul preocupărilor, după experiențele marilor colectivisme totalitare ale secolului XX, nazismul și comunismul. Țin minte una dintre cele mai seducătoare idei care erau vehiculate la București în perioada de preaderare la UE: scopul Uniunii și al instituțiilor sale este de a-i proteja pe cetățeni de abuzurile statelor lor naționale.
Numai că, pe măsură ce integrarea europeană se consolida, iar instituțiile ei se dezvoltau, a fost din ce în ce mai puțin vorba de libertate și tot mai mult despre putere și control. Bruxelles-ul și Strasbourg-ul au uitat parcă promisiunea de a-i proteja pe cetățenii europeni de tendințele autoritare ale elitelor și structurilor politice naționale și a început să-și cultive propriile reflexe autoritare. Din garant al libertății, Uniunea a căpătat ambiția de a deveni noul centru de putere al Europei, la concurență directă cu statele naționale. Din supraveghetor al respectării principiilor fundamentale ale Europei de către guvernele țărilor membre s-a vrut tot mai mult a fi noul supraguvern al continentului.
De aceea, libertatea, inclusiv cea economică, a intrat în declin. În schimb, a proliferat ceea ce s-ar putea numi protecționismul intern al UE. S-a dezvoltat aproape cancerigen o întreagă rețea de structuri birocratice și de reglementare de natură să-l sufoce pe cetățean, libertatea și inițiativa sa. De parcă nu ne-ar fi fost suficiente statele naționale, ne-am pricopsit și cu unul supranațional.
Primul val de euroscepticism, apărut ca reacție la etatizarea UE, s-a vrut a consta în reamintirea și apărarea principiilor europene fundamentale cu privire la libertate. Se deplângea căderea în uitare a acestora și noul autoritarism de la Bruxelles. Primul euroscepticism era centrat pe individul-cetățean și pe libertatea sa și nu manifesta nici un fel de nostalgie față de epoca de suveranitate absolută a statelor naționale.
Euroscepticismul zilei de azi, cel cu statut de vedetă media și cu tot mai mult succes electoral, este însă, din păcate, cu totul altceva, chiar dacă mai repetă mecanic, pur retoric, unele din vechile refrene ale libertății. Practic, avem de-a face în prezent cu un război pentru putere între autoritarismul etatist al UE și cel al unei părți a elitelor politice naționale, care au reușit să convingă o bună parte din electorat că îi va proteja de dictatele europeniștilor. Păstrând toate proporțiile și cu tot respectul față de victime, nu putem să nu ne amintim cum promiteau naziștii că ne protejează de comuniști și invers.
Asta pentru că noul euroscepticism promovează reîntărirea puterii statelor naționale, în dauna instituțiilor europene. Este vorba despre o recâștigare a suveranității nu de către cetățean, ci de către elitele politice locale. Se reînvie practic mitul istoric al statului național „emanat natural” din voința politică colectivă a poporului, în antiteză cu puterea „artificială” a instituțiilor UE. De parcă statele naționale, la momentul apariției lor, nu ar fi fost tot construcții artificiale, cu mecanisme complexe de legitimare bazate pe inventarea unor identități unitare pe teritorii extrem de complexe și haotice din punct de vedere etnic și religios.
Practic, în acest moment, cetățeanului european i se dă să aleagă între doi „tătuci” autoritari, care promit fiecare protecție față de „dușmani” și recompense din bani publici. Problema este că libertatea nu este de găsit în nici una dintre tabere, din păcate. Ni se dă alegem între un colectivism mai subtil și totodată mai insidios, cel al UE, și colectivismul în bună măsură paseist al euroscepticismului naționalist. S-a ajuns, astfel, exact la situația pe care părinții fondatori ai Europei unite voiau să o evite, adică la un nou tribalism al politicii bazate pe „identitate”.