- Jurnalul: Cum se schimbă lumea astăzi, stimate domnule profesor Vasile Pușcaș? Cum se schimbă România? Dar românii (mai ales ei, pentru că de ei depinde în mare măsură și soarta țării)? Vă întreb pentru că ați evidențiat această chestiune chiar pe coperta celei mai noi cărți publicate - felicitări! - „România și lumea în schimbare” (Editura Școala Ardeleană, 2023).
- Vasile Pușcaș: Lumea a fost mereu în schimbare. Eu și mulți adepți ai Muzei Clio considerăm că aceasta este materia de care se ocupă ISTORIA. Doar că acum procesul schimbării este mult mai rapid, amplu, complex și interdependent. Încă după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, Daniel Halevy (1948) atrăgea atenția că omenirea se afla într-o dinamică evolutivă tot mai accelerată. De atunci conceptul de accelerare a istoriei a fost frecvent dezbătut, cel mai adesea fiind asociat fenomenului modernității. „Marea Schimbare” din 1989 a readus mereu în discuție termenii de transformare socială, reforme, ritmuri și sensuri ale evoluției societății. Astfel că istoricii, filosofii, sociologii, economiștii vorbesc astăzi de „marea accelerare” a schimbărilor economice, sociale, politice.
Ruptura cu trecutul și viitorul
- „Marea accelerare”?
- Nu voi enumera acum numele savanților înscriși în această dezbatere de filosofie a istoriei, incluzând tot mai frecvent și analiștii politici (apelul la istoricitate se însoțește adesea cu prezenteismul). Aceasta pentru că și simplul cetățean din zilele noastre percepe o viteză tot mai crescută a evoluției sociale, iar prin accesarea instrumentelor contemporane de comunicare/informare primește un tablou instantaneu, extins de schimbări la scară locală, regională și globală. Am să amintesc doar o recentă carte a lui Christophe Bouton (2022), amplu comentată și în media, ceea ce semnalează interesul aparte pentru această temă. Bouton susține că toate preocupările din ultimele decenii pentru explicarea accelerării istoriei a permis conturarea unei veritabile „teoreme a accelerării” care ar conține propoziții precum: modernitatea presupune accelerarea istoriei; prin această accelerare se ajunge la o ruptură cu trecutul, dar și cu viitorul; actuala modernitate ne îndreaptă spre „dictatura prezentului”.
Cliodinamica, sâmburele unei noi științe
- „Dictatura prezentului”…
- Ceea ce subliniază autorul este faptul că omul din zilele noastre este tot mai sensibil la această viteză a evoluției sociale, la succesiunea tot mai rapidă a evenimentelor pe care el însuși le percepe, este impresionat de ritmul schimbărilor structurale petrecute în durata vieții unui individ, făcându-l să uite de trecut și să nu mai aibă timp să se gândească la viitor. Omul de azi devine robul prezenteimului sau, cum se spunea, al „dictaturii prezentului”. Iar un cercetător din Statele Unite ale Americii, Peter Turchin (2023), vorbea de un nou domeniu al istoriei aplicate, anume „cliodinamica”, aceasta apărând ca o necesitate a descifrării complexității lumii contemporane, fiind parte a „științei schimbării”, ocupându-se de ciclurile de integrare și dezintegrare socială, inclusiv a apariției și destrămării statelor.
- Vă referiți probabil la analiza profesorului Peter Turchin - „Istoria viitorului. Elite, contraelite și calea spre dezintegrarea politică” (Litera, 2023), o carte care mi-a atras și mie atenția la finalul anului trecut. Este același cercetător care în urmă cu un deceniu susținea că America risca să se prăbușească în jurul anilor 2020. A fost o predicție interesantă, care n-a căzut prea departe de adevăr…
- Da, predicții… Constatând că schimbarea este încorporată dinamicii istorice se poate ajunge la situația în care cantonarea doar în prezent să amenințe cu pierderea sensului evoluției sociale. Eliminarea stresului incertitudinilor, de care nu ar trebui să ne temem așa de tare, ar presupune o analiză prospectivă sistematică a posibilităților de dezvoltare, acestea la rândul lor putând fi înțelese rațional doar trecând din prezent prin direcțiile descifrate de istorie.
O lume compusă dintr-o polifonie de lumi
- Folosindu-ne de vechile experiențe…
- Astăzi lumea trăiește o avalanșă de schimbări pe care încă nu suntem dispuși să le ancorăm integral într-o versiune transformativă de societate. De aceea se vorbește de schimbări economice, sociale, tehnologice, politice etc. care se petrec în prezent și se circumscriu unei tranziții tot spre un prezent așteptat/ sperat, neputând fi descris în structura sa calitativă. Astfel că avem o lume compusă dintr-o polifonie de lumi în continuă schimbare pe care preferăm s-o înregistrăm doar în termeni cantitativi, prin elementele constituent imediate și mai puțin prin caracteristici definitorii în durată. De unde și crizele identitare pe care le vedem promovate tot mai insistent de mediile politice, culturale, sociale.
- Noi unde ne situăm în această polifonie?
- România și românii nu sunt excepții de la aceste trăiri ale lumii vremii noastre. Cu mențiunea constatării prelungirii „paradoxului românesc”, de care vorbea Sorin Alexandrescu (1976), în toate etapele istoriei modernității de la noi. Adică fuga agitată înainte, pentru a recupera întârzierile de dezvoltare față de Occident, dar cu privirea întoarsă către trecut, în loc să ne previzionăm și construim propriul viitor prin abordări noi și inovări îndrăznețe, desigur ținând cont de lecțiile istoriei.
O manieră destul de barbară
- Vom reuși oare vreodată să scăpăm de acest „paradox”?
- Eugen Lovinescu a observant corect efortul națiunii române de a se schimba pentru a se sincroniza cu pașii modernității Europei de Vest, iar cenzura Junimei („formă fără fond”) ar trebui să o considerăm ca un îndemn de a urma creativ Occidentul în metodă și ideologie, nu doar ca „modernitatea” estică, cea în care s-a propus preluarea metodei/formei, dar nu și a ideologiei și fondulului evoluției societale. Nu aș dori să mai insist, dar am elaborat volumul România și lumea în schimbare tocmai pentru a semnala că România și românii poposesc și astăzi în amintitul paradox românesc, dar fără a înregistra o dezbatere între europeiști/ moderniști-tradiționaliști, cum am avut în perioada interbelică, ci procedând într-o manieră destul de barbară, de felul „zicem cum spun ei, dar facem cum vrem/ știm noi”.
Ca noi, nimeni (nimic de bine)
- Chiar așa facem? Și eu care credeam că pe ici, pe colo, prin punctele esențiale, suntem deja aliniați politicilor implementate de Occident în acest spațiu…
- Când lansez această afirmație mă bazez îndeosebi pe experiența ultimelor trei decenii, când s-a afirmat stăruitor că integrarea europeană era un obiectiv major al modernității românești, prin care se propunea o schimbare profundă a societății românești în direcția occidentalizării. Chiar dacă am susține că direcția de evoluție este cea preconizată, ritmul, viteza și amploarea schimbărilor au fost însoțite de multe semne de întrebare, ceea ce ne individualizează iarăși în ansamblul societății europene. Și nu neapărat la categoria vizionarilor, întreprinzătorilor, făptuitorilor unor schimbări structurale care să avanseze nediscutabil societatea românească în planul competitivității globale, ci mai degrabă abia menținând-o pe o linie de plutire în oceanul transformărilor mondiale sau, cum se spune adesea, ca supraviețuitori într-o competiție dificilă a valorilor europene și internaționale.
Înapoiați, avansați sau sincronici …
- Stimate domnule Pușcaș, nu-mi pot reține o (altă) curiozitate: când credeți că a început de fapt schimbarea fundamentală a vieții românilor și cu ce eveniment istoric a coincis? Să fi fost momentul 1848, ecou întârziat al Revoluției Franceze? 1914, când s-au reconfigurat centrii puterii în Europa? Ori poate momentul propriu-zis al Marii Uniri, rezultat (și) în urma crizelor politice ce au condus la destrămarea marilor imperii sub talpa cărora ne-am zvârcolit și noi sute de ani - otoman, austro-ungar, rus? Ori poate au fost mai multe astfel de momente care, corelate, au generat începutul acestei mari schimbări…
- A vorbi de un moment sau momentele trecerii noastre spre modernitate este exact ce trebuie pentru a vedea dacă am fost și suntem înapoiați, avansați sau sincronici cu ritmurile modernității europene. Găsim precursori ai ideii de schimbare în sec. XVII-XVIII, dar eu văd momentul de care vorbiți dvs. în 1848.
Timpul în care românii au avut un proiect de țară
- Așa…
- Atunci s-a propus o schimbare structurală a societății românești, iar elitele politice și culturale au considerat că trebuia atras și poporul în procesul transformativ. Iar dacă Școala Ardeleană, din secolul al XVIII-lea până la începutul veacului următor, a sugerat un Proiect de Națiune, de la 1848 se poate vorbi și de un Proiect de Țară, care includea Provinciile Românești aflate sub stăpâniri străine. Pornind de la acest Proiect de Țară s-a realizat Unirea Principatelor Române, s-a obținut independența României, creându-se cadrul statal pentru realizarea unui proces de modernizare accelerată a societății românești. Iar ideologia transformativă a anilor 1848-1849 a stat la baza multiplelor reforme socio-economice și politice din România, la sfârșitul sec.al XIX-lea - începutul veacului al XX-lea. Reforme care au avut un puternic ecou și în Transilvania, Banat, Bucovina, fiind un valoros impuls pentru înaintarea către momentul istoric din 1918, când s-a desăvârșit unitatea național-statală a României, premisă obligatorie pentru a se realiza și o adevărată integrare națională a românilor.
Una dintre explicațiile „întârzierii” noastre istorice
- Să se fi mers până la capăt pe acest drum al reformelor, ce bine ar fi fost!
- Drumul procesual al întrunirii tuturor aspectelor necesare unei modernități mature s-a întins în durata mai multor decenii datorită contextului istoric al încorporării teritoriilor și națiunii române în trei imperii - Mari Puteri, fiecare dintre acestea având abordări diferite față de ideologia modernizării, unele fiind chiar refractare schimbărilor care duceau în acea direcție. Dar aceasta nu este o scuză, ci doar una dintre explicațiile defazării/ înapoierii noastre istorice față de evoluția statelor din Vest.
- Oricum, e limpede că mai întâi s-au schimbat românii, abia apoi România (cum altfel?). Elitele noastre intelectuale din secolele XIX și XX - mă refer aici în special la generațiile care au conturat România în 1859 și România Mare (1918) -, educate cu preponderență în Vest, și-au schimbat, prin instruire temeinică și deschidere culturală, mentalitatea, firea, viziunea, curajul. S-au întors acasă cu idei care au revoluționat existența poporului român, hărțuit de veacuri de vecini hrăpăreți, ticăloșiți. Așadar, schimbarea se propagă și se impune dinspre individ spre masă. Schimbarea începe cu fiecare dintre noi. Greșesc, stimate domnule Vasile Pușcaș?
- Este adevărat că schimbarea ne cuprinde pe fiecare dintre noi. Dar exceptând cauzalitatea unui dezastru natural, care poate impune schimbări necesare, rapide, cu implicarea imediată a celei mai mari părți a societății, fenomenul schimbărilor sociale presupune inițiativa unei persoane sau a unui grup de indivizi aparținători uneia sau mai multor ramuri sociale …
Două familii, două impulsuri
- Aprofundat?
- De cele mai multe ori, schimbările majore sunt impulsionate și de factori exogeni, ceea ce în limbajul comun înseamnă influențe externe. Așa a fost cazul domnitorului Constantin Mavrocordat, către mijlocul secolului al XVIII-lea, în Muntenia, sau al Școlii Ardelene în Transilvania, la sfârșitul secolului al XVIII-lea - începutul veacului al XIX-lea, efectul activității acestui grup intelectual făcându-se simțit și în Muntenia, Moldova primelor decenii ale secolului al XIX-lea. Aici merită să amintim rolul dinamizator în modernizarea societății românești al reprezentanților familiei Brătianu, în Vechea Românie, și ai familiei Maniu, în Transilvania secolului al XIX-lea și la începutul celui următor. Și spun imediat că acestor nume trebuie să fie adăugate multe altele, ceea ce ne îndreptățește să subliniem locul pe care-l ocupă elita societății în proiectarea și realizarea modernității românești. Chiar și dvs. ați amintit faptul că elitele intelectuale au contribuit, într-o succesiune de generații, la introducerea ideilor moderne în țesutul națiunii române, au fost liderii mișcărilor revoluționare și reformiste care au impulsionat schimbările modernizatoare în toate provinciile locuite de români. Dar putem vorbi de o elită națională (sau a națiunii) doar atunci când aceasta reușește să introducă ideile ei transformative în corpul națiunii, când face din națiune un actor conștient și participant la propria-i schimbare modernizatoare.
- Corect.
- Altfel ea nu este decât o elită profesională, poate deveni și elită socială, dar cu acțiune restrânsă la segmentul socio-profesional în care funcționează. Și, apropo de elită națională, conștiință națională și identitate națională, să mai spunem că acestea nu erau catalogări ale unei închistări, a închiderii în sine a corpului națiunii, ci, așa cum demonstra profesorul Keith Hitchins, într-un volum publicat cu patru decenii în urmă, acceptarea unei deschideri spre influența intelectuală cosmopolitană, iar în plan politic și economic a cooperării națiunilor în ceea ce a devenit sistemul internațional modern.
Trei români cu stea în frunte
- Cine apreciați că au fost (și de ce) cei mai importanți trei români care au contribuit la schimbarea în bine a României prin acțiunile lor diplomatice, prin activitatea lor politică, culturală etc.? (să excludem capetele încoronate)
- Nu m-am gândit niciodată la o astfel de clasificare, deoarece fiecare personalitate din istorie a fost parte a unui context foarte diferit și contribuția sa trebuie analizată ca parte a amintitei contextualități.
- Și totuși…
- Ca să răspund grăbit acestei întrebări, cred că trei nume nu pot fi lăsate la o parte din istoria modernității noastre: Kogălniceanu, Brătianu, Brâncuși. Mihail Kogălniceanu pentru munca sa pe tărâm cultural-istoriografic, dar mai ales ca reformator politic și strateg al politicii externe a noului stat român modern.
- Kogălniceanu a fost, cred, creierul României moderne.
- Apoi, Brătienii au susținut un secol de istorie modernă românească nu neapărat calitativ, ci printr-o dăruire aparte în dinamica dezvoltării naționale, ca politicieni fiind implicați atât în construcția internă, instituțională și legislativă a statului național român, dar au promovat și o doctrină politică modernizatoare, chiar dacă în aplicare i-au imprimat uneori caracteristici fanariote.
De la specific, la universalitate
- Brâncuși? Interesantă alegere.
- Constantin Brâncuși nu este doar un mare sculptor modernist, dar și-a propus și a reușit să demonstreze românilor și lumii că identitatea națională primește cea mai înaltă recunoaștere prin circumscrierea valorilor proprii în universalitate. Crezul său a fost urmat de mari poeți, scriitori, artiști români, în prima jumătate a secolului al XX-lea, dovedind lumii că specificul național românesc poate inspira dialogul cu cele mai dezvoltate culturi de pe scena internațională. Mărturisesc însă că sunt frustrat de solicitarea discutării doar despre trei nume!
- Dintre care unul este revendicat astăzi de francezi… Ce să facem, limita spațiului, stimate domnule Vasile Pușcaș! În trena mirării precedente, care credeți că sunt cele mai valoroase trei acte/documente/ tratate/înțelegeri care au contribuit la întărirea României ca stat național?
- Personal, evaluez foarte ridicat demersul politico-diplomatic pentru recunoașterea dublei alegeri a domnitorului A.I. Cuza și apoi recunoașterea unirii politico-administrative a Principatelor, deci de la uniunea personală la stat național unitar. Tot acest efort a fost depus între 1859 și 1861, rezultatul final -„Unirea definitivă a Principatelor” - fiind comunicat public chiar de către Cuza, în 24 ianuarie 1862. Apreciez atingerea acestui obiectiv și datorită faptului că a fost o mobilizare exemplară a politicienilor și intelectualilor români, o determinare cu iz romantic, emoționalitate, dar și abilitate, perseverență și multă, multă muncă desfășurată coordonat și aplicat. Și vă rog să țineți seama că reprezentanții români negociau cu cei ai Marilor Puteri ale vremii, într-un context care, la început, nu arăta foarte promițător.
Replica unui cancelar rus la Berlin
- Vă dau dreptate, cu mențiunea că ulterior contextul politic ne-a favorizat, ceea ce nu știrbește cu nimic efortul extraordinar al oamenilor de stat de atunci.
- Tot cu semnificație și simbolistică statală deosebită a fost recunoașterea Independenței României, la Congresul de la Berlin (1878). Acest areopag politico-diplomatic a fost organizat pentru revizuirea Tratatului de la San Stefano, urmare a războiului ruso-turc la care a participat și Armata Română. Doar că la San Stefano a dirijat elaborarea Tratatului Rusia, ceea ce a nemulțumit alte Mari Puteri, îndeosebi Germania. Tratatul de la Berlin (13 iulie 1878) a precizat că recunoaște România ca subiect de drept internațional, dar cu anumite condiții și pierderea în favoarea Rusiei a celor 3 județe din sudul Basarabiei.
- Rușii și siluirile lor…
- Totuși reveneau României Delta Dunării și nordul Dobrogei. La Congresul de la Berlin au participat, din partea României, Mihail Kogălniceanu și Ion Brătianu, dar pledoaria lor pentru teritorialitatea statului nu a fost luată în seamă. Era timpul Concertului European, în care conta doar voința Marilor Puteri. Cancelarul rus Gorceakov a replicat, într-un stil „clasic” rusesc, că garanțiile pe care țarul le-a dat României, în 1877, nu era cazul să fie respectate atunci, în 1878, deoarece ar fi fost „opozabile” intereselor Rusiei. Însă important a fost faptul că România intra în comunitatea internațională ca stat independent, îi era recunoscută autonomia internă și putea derula propria politică externă.
Oportunități și calități (politice)
- După secole la limita supraviețuirii.
- Tocmai postura independentă a statului i-a permis lui Ionel I.C.Brătianu să manevreze politico-diplomatic perioada 1914-1916, din timpul Primului Război Mondial. Iar la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), delegația României a avut obiectivul recunoașterii desăvârșirii unității naționale a statului român. Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) este considerat cel mai semnificativ pentru realizarea dezideratului național românesc, deși punerea semnăturii reprezentanților români a fost importantă și în cazul celorlalte tratate convenite în Sistemul de la Versailles, o subliniere aparte necesitând Acordul privitor la Unirea Basarabiei cu România (28 oct.1920). Deși România a avut destule nemulțumiri de pe urma deciziilor Conferinței de Pace de la Paris, insistăm pe faptul că la această reuniune politico-diplomatică postbelică a fost recunoscută justețea aspirațiilor naționale românești și s-a creat un cadru juridic internațional de care românii și-au legat mari speranțe, doar că marja oportunităților a depins și de calitatea liderilor politici de la București.
Istoric-diplomat de cursă lungă
Profesor la Universitatea Babeș-Bolyai, cercetător la Institutul de Istorie „George Barițiu” și membru corespondent al Academiei Române, Vasile Pușcaș este (și) expert în relații internaționale, reputat fost diplomat. În perioada 2000-2004 a fost negociator-șef al României pentru aderarea la Uniunea Europeană. A absolvit studii de istorie și științe sociale și a obținut titlul de doctor în istorie la Universitatea Babeș-Bolyai. A scris nenumărate cărți și lucrări științifice, amintim câteva: Alma Mater Napocensis - Idealul universității moderne (1994), Al Doilea Război Mondial. Transilvania şi aranjamentele europene. 1940-1944 (1995), Pulsul istoriei în Europa Centrală (1998), Căderea României în Balcani (2000), Relații internaționale contemporane (2003), Speranță şi disperare Negocieri româno-aliate, 1943-1944 (1995,2003), Universitate-Societate-Modernizare (1995, 2003, 2019), Negociind cu Uniunea Europeană, 6 volume (2003-2005), România: de la preaderare la postaderare (2008), Dictatul de la Viena, Transilvania și relațiile româno-ungare (1940-1944) (2020), Keith Hitchins: The Historian’s Honesty/ Onestitatea istoricului (2021), Istoria din cotidian (2021), Românii în Uniunea Europeană (2022).
„Omul de azi devine robul prezenteimului, al dictaturii prezentului, Vasile Pușcaș, istoric
A vorbi de un moment sau momentele trecerii noastre spre modernitate este exact ce trebuie pentru a vedea dacă am fost și suntem înapoiați, avansați sau sincronici cu ritmurile modernității europene”, Vasile Pușcaș, membru corespondent al Academiei Române
„Merită să amintim rolul dinamizator în modernizarea societății românești al reprezentanților familiei Brătianu, în Vechea Românie, și ai familiei Maniu, în Transilvania secolului al XIX-lea și la începutul celui următor”, Vasile Pușcaș
„Trei nume nu pot fi lăsate la o parte din istoria modernității noastre: Kogălniceanu, Brătianu, Brâncuși”, Vasile Pușcaș, istoric
„Brâncuși nu este doar un mare sculptor modernist, dar și-a propus și a reușit să demonstreze românilor și lumii că identitatea națională primește cea mai înaltă recunoaștere prin circumscrierea valorilor proprii în universalitate”, Vasile Pușcaș
„Brătienii (…) au promovat și o doctrină politică modernizatoare, chiar dacă în aplicare i-au imprimat uneori caracteristici fanariote”, Vasile Pușcaș, istoric
„La Congresul de la Berlin au participat Mihail Kogălniceanu și Ion Brătianu, dar pledoaria lor pentru teritorialitatea României nu a fost luată în seamă. Era timpul Concertului European, în care conta doar voința Marilor Puteri”, Vasile Pușcaș