Şi nu se sinchisesc de geografie când îşi pun în cap să reteze vieţi, o fac indiferent de latitudine şi longitudine. O “Baba Cloanţa” de boală neiertătoare l-a omorât pe un român tânăr, de 35 de ani, zdravăn, pe un preot ortodox detaşat în Sicilia. Preot cu suflet deosebit de luminos, devotat românilor din Sicilia, unde îl trimisese Patriarhia pentru a sprijini cu credinţă ortodoxă inimile numeroşilor români ajunşi la mii de kilometri distanţă de ţară. Au răni pe pleoape de atâtea lacrimi soţia şi cei doi copii minori, îl plâng miile de români din Sicilia. Tânărul preot a iubit tare România şi neamul nostru, pe pat de suferinţă a rugat să fie îngropat lângă mormântul mamei în ţintirimul din Filiaşul natal. Preotul nu era înstărit, s-au zbuciumat mult românii din diaspora românească din Italia să strângă bănuţ lângă bănut pentru a plăti miile de euro necesare pentru a-l aduce acasă în siciru de zinc pe slujitorul bisericii, ridicat la cer în cele străinătăţuri. Nu o duc pe roze românii plecaţi în bejenie la mare depărtare din pricina lipsei locurilor de muncă, din pricina veniturilor mici de acasă. Este câştigul cu 400-500 de euro mai mare în Europa cea occidentală, dar nu curge miere la robinet. În schimb, curg lacrimi de dor de acasă, “udăm perna seara de lacrimi cu gândul la cei de acasă, de dor de Ţară, aici suntem tot stranieri, tot servitori!”. Cu aste vorbe îşi vărsă năduful românii plecaţi de atâtea nevoi şi lipsuri. S-a năruit familia de români, plâng copiii de dorul mamelor, care culeg roadele pământurilor străine stând în genunchi, oftează bunicii sprijiniţi în baston, care cresc nepoţii cu paşi grei de bătrâneţe. Ce povestire cu jale în ea am auzit de la una dintre româncele necăjite ajunse în cele străinătăţuri! Femeia fusese proiectantă la Uzinele “23 August”, unde se realizau locomotive şi utilaje de mare complexitate. Acum, prin gardul marii uzine vezi că nu se mai mişcă decât frunzele ruginite picate din copaci şi câinii jigăriţi, căci nu mai sunt muncitori să-şi împartă salamul cu animalele sărmane. De când uzina s-a destrămat, tehniciana de altădată, spală nişte bătrâni bolnavi de Alzhaimer în Italia, e trezită de 5-6 ori pe noapte de vârstnicii sclerozaţi, care nu ştiu ce să ceară şi care îi ordonă slujnicei românce să meargă la cimitir să îngrijească mormintele familiei de italieni. “Am plâns, căci eu n-am mai ajuns să pun o floare şi să aprind candela la mormântul mamei mele din Bucureşti”.