O boală fără leac și greu de diagnosticat, care de obicei apare la vârsta a treia. Cu asta s-a confruntat Dan Mircea Fărcaș la vârsta la care colegii săi abia își alegeau drumul în viață. Era student în anul IV la Medicină și visa să devină unul dintre cei mai buni cardiologi din țară. Acum, la 49 de ani, este lector universitar şi conduce o secţie a Spitalului Judeţean de Urgenţă din Târgu-Mureş.
Medicul cardiolog ne-a povestit cum a învățat să conviețuiască cu boala Parkinson și, mai ales, cum a reușit să-și îmbunătățească vizibil starea, deși afecţiunea pe care o are este, prin definiție, progresivă și invalidantă. Altfel spus, nu poate fi tratată și nici oprită din evoluţie. Peste 70.000 de români au primit acest diagnostic crunt, iar ceea ce pot face doctorii şi medicamentele existente în prezent este doar să atenueze simptomele.
Totul a pornit de la “un banal șchiopătat”, cu care Dan Fărcaş credea că s-a ales după o lovitură primită în genunchi, în timpul unui meci de fotbal. Inițial, se simţea pe seară, apoi ora la care apărea schiopătatul a scăzut progresiv: “Mă trezeam și primul pas era un șchiopătat, trăgeam piciorul drept după mine. Și am început să mă caut, să vă ce e?”
Medicii n-au știut ce este și au mers pe ipoteze
Monica Cosac: Este, totuşi, o afecţiune la care nu te gândeşti sub nicio formă, la 20 de ani. Cum aţi fost diagnosticat?
Dr. Dan Fărcaş: „În '89 s-a ridicat suspiciunea de Parkinson sau scleroză multiplă. După vreo 4 ani de tatonări, de investigații, s-a confirmat a fi o boală Parkinson. În acest timp, am primit tratament, dar nespecific pentru Parkinson, ci simptomatic. Și starea mea se agrava: n-aveam echilibru, instabilitate în mers, am devenit un om rigid. Efectiv nu puteam să mă întorc în pat, atât de rigid eram.
Dar alte simptome ați avut? Acel tremor specific, tulburări de somn, digestive? Şi unde ați mers la medic?
Dr. D.F.: “Tremor nu am avut niciodată. La mine era mersul mai lent, șchiopătatul și rigiditatea. Nu am avut nici tulburări de somn sau digestive. Am fost la Târgu Mureș, Lausanne, Innsbruck, Paris – în centre de excelență. La Paris și Lausanne, mi s-a pus diagnostic de sindrom extrapiramidal (n.r.- o asociere între mişcări rare şi lente, rigiditate şi tremor în stare de repaus), dar atât. Abia în '96 am început să răspund la tratament.
Cum vi s-a schimbat viața după un astfel de diagnostic?
Dr. D.F.: “Atunci am crezut că viața mea s-a sfârșit. Aveam 23 de ani, eram student în anul IV la Medicină. La 23 de ani mi-au apărut simptomele și să ți se spună că ai scleroză multiplă sau Parkinson e... Colegii mei – toată Facultatea de Medicină - au făcut un front comun, au făcut un memoriu să fiu trimis la investigații. Acum sunt șeful Laboratorului de Explorări Funcționale Neinvazive de la Spitalul Clunic Județean de Urgență Mureș, sunt lector la Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș și programul meu de muncă este de 10-12 ore pe zi.
„Mi-au trebuit 20 de ani să trec peste asta”
„În 20 de ani am învățat că acceptarea este cea mai mare biruință împotriva bolii, am învățat să mă iubesc așa cum sunt, am învățat că Dan Fărcaș este unic, că nu e loc de modestie în nimic din ceea ce fac, că pot să fac lucruri fantastice. Am învățat că, dincolo de dizabilitățile pe care le avem toți - și ne plângem de ceea ce nu avem – sunt niște lucruri minunate, abilități neștiute, care zac în noi, așteptând să fie descoperite“
Cum reuşiţi să rezistați atâtea ore?
Dr. D.F.: „Foarte bine: sunt motivat! Şi noaptea scriu. Am descoperit această abilitate fantastică, mi-am făcut un blog, am scris o carte. Acum, privind retrospectiv, văd boala ca pe o sursă de înțelepciune. O privesc ca pe o condiție esențială a devenirii mele, a reinventării mele. Viaţa asta este frumoasă şi merită trăită. Singurele limite pe care le ai sunt cele pe care ţi le impui tu. Oamenii sunt pradă incurabilului şi imposibilului, a acelui „nu pot” sau „nu ştiu”, „sunt prea bătrân să fac lucrul acesta”, „sunt prea bolnav, ca să mai am speranţe”. Oamenii aşteaptă de la anturaj. Nu poţi să aştepţi de la ceilalţi, pentru că fiecare are alt standard de valori. Dacă eu mă bazez pe anturaj şi aştept ca celălalt să vină, să facă ceva pentru mine, o să sufăr numai dezamăgiri.
Ce ar trebui să facă un bolnav de Parkinson?
Dr. D.F.: „Ar trebui să fie convinşi că pot să facă cu viaţa lor ceea ce-şi doresc, că pot să-şi depăşească limitele. Atâta timp cât am fost covins că boala Parkinson poate fi doar încetinită în evoluţie, doar asta făceam, nimic altceva. Toată ziua mă forţam să am frâne puternice, să încetinesc trenul ăsta al evoluţiei.
Şi ce aţi făcut concret?
Dr. D.F.: „Mi-am schimbat tiparul mental. Am ajuns la concluzia că este posibilă regresia simptomelor în boala Parkinson şi cred în acest lucru! Dacă au reuşit să o facă alţi oameni, eu de ce n-aş reuşi?! Le-am citit programele, cărţile, şi le-am aplicat. Şi mi-am găsit calea. Fiecare are o altă particularitate. Am înţeles că trebuie să am o relaţie bună cu medicul, că trebuie să fac terapii alternative şi complementare şi fac o grămadă: Chi Kung (Qigong), Tai Chi, meditaţie, biorezonanţă, ozonoterapie, acupunctură.
Care au mers cel mai bine pentru dvs?
Dr. D.F.: „La mine, cel mai bine merg meditaţia, Chi Kung, acupunctura şi biorezonanţa. Dar nu pot să generalizez. Relaxarea este foarte importantă, este cel mai important lucru!
„Conduc maşina, am o familie, merg cu bicicleta... Nu pot să schiez”
„Cu siguranţă există portiţa. Trebuie găsită şi deschisă. Şi dacă nu găsim niciuna, dacă am fost declaraţi incurabili, atunci o inventăm, iar pe noi, ne reinventăm. Reinventarea este posibilă, cu condiția să ne facem timp, pentru noi”
din volumul „Virtuţi adormite”, de dr. Dan Fărcaș
Acceptarea, cel mai dificil obstacol
Cel mai greu „hop” pe care l-a avut de depăşit a fost să se accepte pe sine. „Mă uitam în oglindă şi-mi venea să-mi trag palme. Îmi plângeam de milă. Asta a fost cel mai greu de depăşit: să accept boala. Și am reușit doar în momentul în care am conştientizat că n-o să pot să fiu altfel, că aş putea fi altfel doar în imaginaţia mea, în visele mele, niciodată în realitate”, povesteşte medicul.
Pe lângă munca din spital, Dan Fărcaş a înfiinţat Clubul Bolnavilor de Parkinson, la Târgu-Mureş, şi este vice-preşedinte al Asociaţiei Române de Luptă Împotriva Parkinson. Ţine conferinţe în toată ţara şi dorește ca, prin propriul exemplu, să îi ajute şi pe alții. Anul trecut, a lansat cartea motivațională “Virtuți adormite”, fondurile obținute din vânzarea volumului fiind destinate creării unui Centru Național de Educație pentru pacienții cu boli cornice.
Terapie fără risc, beneficiari puțini
Maladia Parkinson nu poate fi vindecată, dar poate fi controlată, spun medicii, astfel încât calitatea vieții pacienților să crească considerabil. În prezent, cei mai mulți români cu Parkinson primesc tratament sub formă de tablete, însă acestea acționează cu discontinuitate. S-a înregistrat, totuși, un progres în ultimii ani în tratarea acestor pacienți, spun specialiștii. Este vorba de un tratament prin care se pot controla simptomele în cazul celor cu un stadiu avansat al bolii şi doar câteva sute de bolnavi beneficiază de această terapie. Este tot o combinație de substanțe medicamentoase ca și cea din tablete, dar modalitatea de administrare face ca acest tratament să fie mult mai apropiat de mecanismul natural, mult mai eficient și cu mult mai puține complicații, susțin neurologii. ”Este o pompă care livrează ritmic, direct la nivelul intestinului subţire, substanţa respectivă şi atunci ea nu mai trece prin stomac, pentru că stomacul blochează eliberarea acesteia. Odată ai discontinuitatea că o dai în tablete pe cale orală, apoi o mai blochează şi stomacul şi o reţine acolo. După aia, eliberând-o când vrea el, apare o fluctuaţie foarte mare a concentraţiilor. Dacă administrezi substanţa direct în intestine, ea se absoarbe continuu şi se obţine un platou şi, astfel, simptomele sunt mai bine tratate şi neapărând fluctuaţiile astea, nu ai efectele adverse. Practic, aşa facem două lucruri: eliminăm riscuri și îmbunătățim și starea bolnavului”, ne-a explicat prof. dr. Dafin Mureșanu, președintele Societății de Neurologie din România (SNR). Potrivit medicului, efectele adverse se instalează pe termen lung și sunt de tip biologic, nu chimic. Adică “se creează căi greșite în creier și apar fluctuații motorii la bolnavul tratat discontinuu”.