Reacțiile pe care le-a generat acest studiu în urmă cu o sută de ani - cele mai multe virulente - invită la o relectură și reevaluare a întregului demers propus de E. Lovinescu, mai ales astăzi, când încercăm din răsputeri să ne aliniem canoanelor occidentale. Dar în ce măsură ne mai conving astăzi ideile lui E. Lovinescu? În ce măsură mai rezonăm cu ele? Paul Cernat, critic și istoric literar, a punctat scurt: „S-a discutat mult, se discută încă, în acest an centenar, despre Istoria civilizației române moderne a lui E. Lovinescu. Multe s-au spus, multe se pot spune. Dincolo de vechea prețuire pentru calități pe care nu le mai enumăr aici, de fiecare dată când o recitesc mi se pare că scârțâie tot mai rău în perspectiva timpului. Nu-i de mirare că unii istorici, sociologi și economiști exigenți o privesc cu destulă mefiență”.
Psihologia popoarelor și teoria raselor
Mai amănunțit? „Precaritatea contextualizării regionale (est-europene, periferice) și globale (eurocentrismul este rareori depășit, chestiunea colonialismului e ca și absentă etc.), explicabilă în România anilor 1924-1925, în condițiile în care G. Ibrăileanu, în Spiritul critic în cultura românească (1909), nu contextualiza extern aproape deloc, devine frustrantă pentru cititorii de azi cu o perspectivă oleacă mai largă. Iar când intră în discuție, ca operatori, psihologia popoarelor și teoria raselor, criticul liberal pășește pe nisipuri mișcătoare”.
Un exemplu: „După ce admite, rapsodic, că budismul a făcut din sângeroșii mongoli un popor blând, din care o treime duce viață monastică, după cum fatalismul mahomedan a dus pe fioroșii turcomani la o stare de completă pasivitate (sic), fapt care ar fi necesitat o discuție mai aprofundată despre influența civilizatoare a instituțiilor religioase și factorul politic, E. Lovinescu afirmă că instituțiile democratice nu ridică, desigur, mentalitatea negrilor din San-Domingo, nici nu dau rezultate la rasele inferioare”. Deh, cu un secol în urmă microbul politicii corecte nu molipsise încă mințile oamenilor.
Emblemă a spațiului cultural românesc
Principalul critic de direcție, teoretician și ideolog al modernismului liberal și al sincronismului occidentalist autohton, istoric și sociolog (amator, dar credibil) al modernizării românești, francofil pe calapod (totuși) maiorescian, prim monograf și legitimator en titre al junimismului și maiorescianismului, patron al celui mai prestigios cenaclu literar autohton, Sburătorul (după Junimea - sau la paritate cu), catalizator al „literaturii feminine”, memorialist cu vervă, de un curaj aproape suicidar, E. Lovinescu a fost și este o emblemă a spațiului cultural românesc. Suficient încât să-l evocăm în continuare pe firul a niscaiva dezvăluiri din istoria secretă a criticii și a instituțiilor literare românești.
Catedră universitară târguită politic
Cedăm din nou cuvântul profesorului Paul Cernat: „Căutând, pentru un curs online, ceva material didactic, am descoperit într-un text excelent al lui I. M. Rașcu despre profesorul său G. Ibrăileanu (în Amintiri și medalioane literare. G. Bacovia, G. Ibrăileanu, EpL, 1967) amănunte prețioase despre dedesubturile faimosului caz al ocupării catedrei de literatură din Iași, în 1909, în detrimentul mai tânărului, dar mai titratului E. Lovinescu, dublu doctorand la Sorbona. (Prin comparație, Ibrăileanu s-a văzut nevoit, la sfaturile protectorilor, să-și susțină doctoratul peste noapte cu o teză, jenantă pentru el, despre opera lui Vlahuță - altfel n-avea dosarul trebuincios ca să se poată înscrie la concurs). Amuzant e că liberalul Lovinescu avea pile politice conservatoare, iar socialist-conservatorul Ibrăileanu - pile politice liberale la nivel local. Până la urmă, pilele celui din urmă au fost mai tari și, după un troc politic între mai multe catedre, a câștigat concursul, dar relațiile dintre cei doi critici au rămas ireconciliabile pentru tot restul vieții, marcându-le decisiv carierele și opera”.
Examen de doctorat cu ușile închise
Partea scandaloasă/incendiară: „Ceea ce indiscretul Rașcu dă din casă despre examinarea lui Ibrăileanu depășește în maliție chiar și ce povestește, în Memoriile sale, Lovinescu, devenit antimoldovean de supărare: «Examenul s-a ținut... cu ușile închise; după prevederile legii, el fiind însă public, delicatețea proverbială a candidatului s-ar fi simțit extrem de rănită de prezența în sală a foștilor săi elevi. Secretarul facultății a tăinuit ziua și ora probei orale, așa că absolut nici unul dintre studenții de atunci n-a fost la curent cu această atrăgătoare desigur ședință academică. Rezultatul - fără îndoială încununat de succes - s-a aflat ulterior, când s-a putut lua act și de unele scene din timpul acelei ședințe, care - ca și altele de aceeași categorie, de la Iași sau București - se țineau în chip capricios, fără a se respecta tradiția, de altfel inexistentă la noi, după bunul plac sau inspirația momentană a unor membri din comisie. Unii dintre membrii comisiei puneau întrebări peste întrebări, în legătură cu subiectul tezei, ca la liceu; alții căutau să arunce săgeți, cu acea ocazie, în adversari, stăruind să facă pe candidat a le împărtăși părerile. Xenopol (...) ar fi întrebat intempestiv pe Ibrăileanu, când i-a venit să discute cu candidatul: Ce deosebire este între un om politic și un literat?, și cu aceasta și-a considerat rolul său încheiat»”.
Dragoste mare la Fălticeni
Anton Holban și E. Lovinescu - nepotul și unchiul - studiindu-se „psihologic” unul pe altul fără menajamente în ambianța casei de la Fălticeni: „La fel am rămas pentru ei, căci cu toții se măresc odată cu mine, și acum, cu toate că au trecut atâția ani, locul meu tot la coada mesei este. Mai degrabă ei cred în geniul unchiului Eugen, care stă douăsprezece ore la birou, încercând să scrie romane care vor să prindă aspecte din viață, cu toate că singura lui legătură cu cei dimprejur este să ceară imperativ ca masa să fie servită la aceeași oră” (Anton Holban, „Bunica se pregătește să moară”, în „Revista Fundațiilor Regale”, nr. 11, 1934).
Bunica surdă și nepotul sfios
„Îl auzeam strigând (n.r. - pe Anton) și, dacă nu i-aș fi recunoscut râsul neaderent, aș fi crezut că e unul din copiii îmbufnați. Îi iubea, pentru că, la o vârstă când alții au cucerit pământul sau oblăduiesc noroade, el rămăsese copil, un mare copil, într-o totală indiferență față de ce se petrecea în lume, în ordine politică, economică, socială și chiar intelectuală - în afară de ordinea sensibilității, din care, de altfel, și-a scos întreaga-i literatură. Nu putea să adereze la nici un grup și, aș zice, la nici un individ, de aceeași vârstă sau mai mare, decât dacă îi lega o pasiune comună, de pildă muzica, sau o timiditate egală. Se simțea bine, slobod, scăpat de sfiiciune numai cu cei mai mici ca dânsul, cu care se știa probabil fără control. Tot din aceeași necesitate de a evada din realitatea sa, din vârsta cu obligațiile ei morale, își trecea adese vremea cu mama mea, bătrână de 85 de ani, tare de urechi, lucidă încă, dar cu o memorie slăbită, în interminabile convorbiri cu glas țipat...:
- Mam-mare, de ce stai și citești toată ziua Dimineața, și-ți bați capul cu luptele din Spania, când după un ceas uiți ce-ai citit?
Bătrâna își scotea ochelarii de pe nas și privea lung la nepot:
- Dar tu mai ai în pântece ce ai mâncat ieri? Uite așa, și eu n-o fac decât pentru plăcerea momentului în care citesc” (E. Lovinescu, „Bietu’ Anton”, în Vremea, 24 ianuarie 1937, reluată în Adevărul, 6 august 1937 sub titlul „Bunica și nepotul”).
100 de ani s-au împlinit anul acesta de la publicarea unei lucrări de referință a culturii noastre: Istoria civilizației române moderne, de E. Lovinescu.
„Precaritatea contextualizării regionale (est-europene, periferice) și globale (eurocentrismul este rareori depășit, chestiunea colonialismului e ca și absentă) devine frustrantă pentru cititorii de azi”, Paul Cernat, istoric literar
„Când intră în discuție, ca operatori, psihologia popoarelor și teoria raselor, criticul liberal pășește pe nisipuri mișcătoare”, Paul Cernat
„Singura lui legătură cu cei dimprejur este să ceară imperativ ca masa să fie servită la aceeași oră”, scriitorul Anton Holban, despre propriul unchi, E. Lovinescu
Considerat cel mai de seamă critic literar după Titu Maiorescu, E. Lovinescu s-a născut în 31 octombrie 1881, la Fălticeni (Suceava), și a murit în 16 iulie 1943, la București.