Epoca banilor ieftini s‑a încheiat, dobânzile ridicate sunt noua normalitate. Economiile care oferă stabilitate și predictibilitate vor avansa; celelalte vor rămâne pe margine.
Pentru țara noastră, 2026 va fi un test de responsabilitate economică și politică. România începe cursa lui 2026 cu indicatori amestecați. Datoria publică se apropie de 60% din PIB - nivel încă gestionabil, dar sensibil la șocuri de dobândă. Deficitul bugetar rămâne printre cele mai ridicate din UE, iar deficitul de cont curent indică o dependență structurală de finanțare externă. Deși s‑a mai temperat față de vârfurile recente, inflația continuă să sperie populația și firmele - mușcând semnificativ din puterea lor de cumpărare - și să testeze eficiența politicii monetare.
În contrapondere, România beneficiază de consistente alocări de fonduri europene, are un sector IT competitiv și o poziție strategică într-o regiune care poate atrage relocări industriale. Problema autohtonă nu este lipsa resurselor și a oportunităților, ci riscul ratării lor prin incoerență decizională.
Suntem la o răspântie: pe un traseu putem să accelerăm redresarea economică și să începem să construim o creștere economică sănătoasă. Dar la răspântia cu pricina pândește și alternativa nefericită, în care costul politic al amânării - iarăși și iarăși - a reformelor este adâncirea într-o mlaștină a stagnării. Iată ce cred despre cele două posibile trasee:
Primul scenariu este cel favorabil, al accelerării: ne-am afla la începutul unei recalibrări strategice. Absorbția fondurilor PNRR devine prioritate națională reală, nu doar retorică: proceduri simplificate, management profesionist de proiect și transparență care reduce blocajele administrative. Investițiile sunt orientate către infrastructură, energie și digitalizare - domenii cu efect multiplicator asupra productivității. Politica fiscală capătă disciplină și predictibilitate. Consolidarea bugetară este graduală, credibilă și comunicată clar piețelor, evitând șocurile care pot frâna economia.
Piața muncii este tratată ca investiție strategică. Programele de recalificare în competențe digitale și tehnologii ale viitorului, împreună cu scheme realiste de păstrare a forței de muncă calificate și înalt calificate și de atragere a diasporei reduc presiunea demografică. În acest cadru, România poate reveni la ritmuri de creștere de peste 2% anual, cu o datorie publică stabilizată și o economie semnificativ mai rezilientă la șocuri externe.
Lecția nu trebuie inventată acum, este prezentă în istorie: stabilitatea nu se construiește prin austeritate abruptă, ci prin reguli îndelung respectate. Germania postbelică sau reformele Suediei din anii ’90 demonstrează că disciplina bugetară poate coexista cu creșterea economică și conduce la prosperitate.
Al doilea este scenariul stagnării, costul politic al amânării reformelor. Alternativa este deja cunoscută în regiune. Reformele structurale sunt amânate și târâte pe un traseu aglomerat de prea multe negocieri în care interesele de clan pun în umbră interesele națiunii, jaloanele PNRR sunt ratate sau negociate la limită, iar o parte din finanțare se pierde. Deficitele persistă, iar ajustările sunt împinse dincolo de orizontul electoral. Inițial, piețele tolerează; ulterior, penalizează.
După cum deja am văzut în 2025, costurile de finanțare cresc, investițiile sunt amânate, iar statul este forțat să corecteze brutal exact când economia încetinește. Grecia anilor 2010 sau episoadele recurente ale Argentinei arată cât de rapid se poate transforma lipsa de disciplină într-o criză de încredere. Pentru România, acest scenariu ar însemna un nesemnificativ avans sub 1%, presiune pe curs, migrație continuă și o ajustare socială dureroasă. Și peste toate, cetățenii și firmele nu mai au încredere că statul lucrează pentru ei. Iar economia nu funcționează doar pe baza cifrelor, ci și a anticipațiilor.
Privind la cele două posibile scenarii, dau aici o singură concluzie: 2026 nu este negociabil. Este anul în care ambiguitatea, incertitudinea, lipsa de predictibilitate, instabilitatea și incoerența deciziilor politice devin un lux periculos. Drumul obligatoriu este clar: stabilitate macroeconomică, absorbție eficientă a fondurilor europene și investiție consecventă în oameni și productivitate. Când politica și statul au funcționat ca o frână pentru dezvoltarea economiei reale ne-au dus la cel mai scăzut nivel de trai din UE. Statul și politica românească trebuie să înceapă să devină nu o frână, ci un garant al creșterii și dezvoltării economice.
Evident că ne uităm mult și la contextul global: volatil, complex, cu grad mare de impredictibilitate. Dar viitorul României va fi decis de capacitatea internă de a lua decizii coerente și de a le susține dincolo de ciclurile electorale. Între accelerare și stagnare eu nu văd o a treia cale confortabilă.
—
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES.