Dar există o altă „monedă”, invizibilă și invulnerabilă la hiperinflație: educația. În această perspectivă, banii în sine nu sunt ceea ce contează; ei sunt importanți doar pentru a-ți clădi o poziție socială și pentru a transforma cunoștințele și competențele acumulate în influență, oportunități și putere reală.
A investi în educație este ca și cum ai cumpăra o „monedă culturală” care nu se depreciază. Orice sumă cheltuită pentru a învăța, a acumula competențe și a înțelege mecanismele lumii devine capital care produce randamente mai consistente decât orice depozit bancar sau obligațiune. John Dewey observa încă de acum un secol că „educația nu este pregătire pentru viață; educația este viața însăși” (Dewey, Democracy and Education, 1916). Această valoare, continuă și autoreînnoibilă, nu poate fi erodată de inflație sau de instabilitatea economică.
În mod paradoxal, avantajul comparativ derivat din educație funcționează ca un antidot la inflație. E chiar mai bine decât să te îndatorezi în perioadele de inflație decât să economisești. Dacă iei credit pe care să-l direcționezi către educație e cu atât mai bine. Banii pot pierde putere de cumpărare, dar aptitudinile, cunoștințele și rețelele pe care le construiești prin educație nu. Cine investește în educație nu trebuie să se teamă că banii „inflatați” îl vor depăși — pentru că banii sunt doar instrumente, iar valoarea reală stă în capacitatea de a transforma acești bani în resurse și poziție socială.
Mai mult, avantajul comparativ dobândit prin educație îi face pe cei bine pregătiți să fie participanți activi la diviziunea muncii, care stă la baza funcționării economiilor de piață. Cei care nu investesc în educație rămân dependenți de rolul social al statelor, chiar dacă singura lor șansă reală, ca persoane sărace și fără relații, este, de fapt, piața liberă. Doar acolo își pot vinde forța de muncă, doar acolo pot porni o afacere. Educația le permite să intre pe piață în poziția cea mai favorabilă, transformând oportunitățile în valoare și în poziție socială stabilă.
Economia știe asta de mult. Nu ca intuiție morală, ci ca regularitate măsurată. De la teoria capitalului uman formulată de Gary Becker până la lucrările clasice ale lui Theodore Schultz și Jacob Mincer, concluzia este constantă: investiția în educație produce, pe termen lung, randamente superioare acumulării pasive de active financiare, chiar și în perioade de inflație ridicată (Schultz, Investment in Human Capital, 1961; Becker, Human Capital, 1993; Mincer, Schooling, Experience and Earnings, 1974). Experiența și competențele nu se devalorizează odată cu moneda; ele cresc capacitatea individului de a genera valoare și de a-și consolida poziția socială.
Aceeași logică apare constant și în analizele contemporane. Datele OECD arată că randamentele educației rămân pozitive chiar și în economii afectate de inflație persistentă sau de șocuri structurale, tocmai pentru că educația funcționează ca un activ flexibil, capabil să se replieze pe noile condiții ale pieței muncii (Education at a Glance). Experiența și competențele nu se devalorizează odată cu moneda; ele cresc capacitatea individului de a crea valoare, de a negocia și de a ocupa poziții mai favorabile în diviziunea muncii.
Istoria oferă exemple grăitoare. În perioadele de hiperinflație, cum a fost Germania anilor ’20 sau Zimbabwe la începutul anilor 2000, banii lichizi s-au evaporat. Totuși, cei cu competențe, cunoștințe și rețele solide au putut transforma ceea ce părea pierdut în oportunități reale. Educația, ca monedă culturală, a funcționat ca un activ stabil, capabil să genereze avantaje sociale și economice pe termen lung.
Inflația poate eroda puterea de cumpărare a banilor, dar nu competențele, experiența și rețelele sociale dobândite prin educație. Aceasta este adevărata „monedă culturală” care bate inflația: creează valoare reală și durabilă, acces la piețele libere și capacitatea de a-ți construi o poziție socială stabilă. Cine investește în educație investește în permanență, transformând resurse temporare în capital uman și social, care nu poate fi devalorizat de trecerea timpului sau de instabilitatea economică.
Astfel, banii în sine rămân doar un mijloc, dar educația este valuta forte care garantează că avantajul comparativ nu se pierde. Într-o economie reală, doar cei care combină resursele financiare cu cunoștințele, abilitățile și rețelele potrivite pot naviga cu succes prin piața liberă, pot crea afaceri, pot participa la diviziunea muncii și pot transforma oportunitățile în valoare reală — iar această monedă culturală, spre deosebire de lei, euro, lire sau dolari, nu poate fi erodată de inflație.